Limba oficială la Nickelsdorf e româna. Austria e cu noi. Suntem la finele lui august. Românii se întorc la muncă în Europa După o pauză de o săptămână, reiau „jurnalul“ călătoriei mele din august trecut. E vorba acum de întoarcerea din vacanţă. Titlul nu este exact. Nu de la Bucureşti am făcut cale întoarsă, ci de la Copalnic Mănăştur, pitorească aşezare lăpuşeană, la câţiva kilometri de Berinţa unde s-a născut Aug. Buzura şi de Cerneştiu lui Andrei Şerban. Bucureştiul l-am evitat fiindcă presupunea refacerea drumului prin Timişoara (pe care l-am descris, în sens invers, în articolul de acum două săptămâni), veritabil coşmar rutier.
La patru dimineaţa, Baia Mare e pustie. Nu sunt nici maşini, nici pietoni. Şi nici semnalizări rutiere. Pe unul singur scrie Satu Mare, dar, la următoarea intersecţie din cele vreo zece, nu mai ştii încotro s-o apuci. Ne descurcăm cu ajutorul intuiţiei. Înainte de Satu Mare, un semn ne îndrumă spre Petea. Noroc că întrebasem înainte. De nicăieri nu rezulta că ar fi vorba despre localitatea de frontieră dincolo de care începe Ungaria. Băimărenii şi sătmărenii n-au, se vede, grija turiştilor ori a străinilor de loc. Li se va fi părând că toţi le cunosc oraşul. La un kilometru de Petea, după câteva ocoluri care ne fac să credem că am pornit înapoi, zărim o plăcuţă infimă, aproape invizibilă, ziua ca şi noaptea, pe care ar fi trebuit să scrie ceva despre graniţă şi despre Ungaria. Scria doar Petea. E drept că graniţa nu mai e chiar graniţă. Grănicerul român şi cel ungur stau la taclale în Ungaria vecină şi se uită în acelaşi timp pe paşapoartele noastre.
Deşi o credeam mai europeană, de când e în Schengen, Ungaria ne aşteaptă cu aceeaşi lipsă cronică de indicatoare. Ţelul nostru imediat e un orăşel de unde începe autostrada. Nici un cuvânt despre el. Citim în schimb despre tot felul de aşezări intermediare care ni
