De când Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a venit la putere, în 2002, politica externă turcă s-a bazat pe ceea ce consilierul guvernamental Ahmet Davutoglu numeşte „adâncime De când Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a venit la putere, în 2002, politica externă turcă s-a bazat pe ceea ce consilierul guvernamental Ahmet Davutoglu numeşte „adâncime strategică”.

Davutoglu susţine că politica externă a Turciei a fost dezechilibrată pentru că s-a concentrat exagerat de mult pe relaţiile cu Europa de Vest şi cu SUA şi a neglijat interesele turce în alte ţări, mai ales din Orientul Mijlociu. Perspectiva sa expune câteva caracteristici familiare ale „neo-otomanismului”.

Trei factori ajută la definirea tendinţelor neo-otomane ale AKP. Primul este dorinţa de acomodare cu moştenirea musulmană şi otomană în interiorul şi în afara graniţelor. Neo-otomanismul nu pledează pentru o guvernanţă islamică în Turcia sau pentru un imperialism turc în Orientul Mijlociu şi în Balcani.

Similar, disponibilitatea neo-otomanismului de a îmbrăţişa moştenirea imperială şi islamică a Turciei deschide o uşă pentru un concept mai puţin etnic asupra „turcităţii”. A doua caracteristică a neo-otomanismului: un sentiment de măreţie şi de încredere de sine în politica externă.

Neo-otomanismul vede Turcia ca pe o superputere regională. Viziunea sa strategică şi cultura reflectă extinderea geografică a imperiilor otoman şi bizantin. Turcia, ca stat pivot, ar trebui să joace astfel un rol diplomatic, politic şi economic foarte activ într-o regiune vastă al cărei „centru” este.

Potrivit adepţilor lui Kemal Ataturk, această viziune ambiţioasă este total nerealistă. Constituie o îndepărtare periculoasă de la normele republicane - la fel ca şi ideea de a le permite kurzilor să aibă drepturi culturale sau intrarea Islamului în spaţi