Un vartej de vaste proportii, cu implicatii globale, a tul­burat la sfarsitul verii si la inceputul toamnei cursul is­to­riei contemporane astfel cum parea statornicit din anii 1989-1991, vremea prabusirii hegemoniei sovietice in Eu­ropa Rasariteana, apoi a insesi Uniunii Sovietice si a con­comitentei expansiuni a lumii apusene in vidul lasat de acest seism mondial. Conducerea Rusiei, obsedata de primejdia extinderii democratiei, perceputa ca pericol de moarte pentru sistemul ei de guvernare traditional si ac­tual, si de perspectiva extinderii libertatii si a garan­tu­lui ei politic-militar, alianta NATO, in ceea ce continua sa considere aria proprie de hegemonie, a hotarat sa puna ca­pat aparentei de intelegere cu Occidentul, care, in ciu­da unor ezitari si temporizari, nu a putut fi convins sa re­nun­te durabil la proiectul de includere a Georgiei si Ucrai­­nei in structurile lumii libere. Urmarea acestei hotarari a fost recursul la forta. Intr-atat de exasperat era urmarita la Kremlin perspectiva integrarii Georgiei in NATO, greu de acceptat atat in sine, cat si prin semnificatia ei de pre­ce­dent contagios! Cei care au premeditat lovitura s-au lasat sedusi de o evaluare prea optimista a contextului international. Cu SUA aflate in faza finala a unei campanii electorale pre­zi­dentiale indarjite, cu preocuparile si implicarile inter­na­tio­nale multiple ale politicii americane - Iran, Irak, Af­ga­nis­tan si, mai recent, America Latina -, cu o Uniune Eu­ro­peana nesigura pe optiunile ei in privinta unora dintre problemele majore de politica externa, cu atat mai mult cu cat unele dintre statele membre se afla in stare de de­pen­denta energetica fata de Rusia, conducatorii din Kremlin pareau indreptatiti sa spere ca Occidentul nu avea sa vina in sprijinul unei tari indepartate precum Geor­gia, care nu beneficia inca de protectia NATO. Ra­ga­zul castigat in aceasta pri