Dintre romanele lui Radu Aldulescu, „Proorocii Ierusalimului“ (reeditat la Corint) mi se pare cel mai curajos. În primul rând prin tematică: exportul de copii români într-un Occident care-i primeşte, prin perverşii lui melancolici, cu braţele şi prohaburile larg deschise.

Şi apoi, prin ieşirea autorului în afara spaţiilor familiare lui.

Personajele ies, la propriu, dintre hotarele României, ajungând, pe o bine întreţinută filieră, la Frankfurt şi la Paris. Iar Radu Aldulescu se distanţează, fie şi parţial, de mediile şi profilurile caracteristice din prozele sale anterioare. Nu-i chiar unul şi acelaşi lucru să plasticizezi o lume închisă şi mizerabilă precum cea a socialismului târziu, cu fabricile uriaşe şi micile învârteli ale muncitorilor pentru a supravieţui; şi, pe de altă parte, să figurezi vertijul multicolor al unui Paris opulent şi decadent, „moara de zgomote hrănindu-se, zi şi noapte, cu sânge şi oase“.

Şi apoi, performanţa şi mai riscantă a lui Radu Aldulescu este aceea de a introduce secvenţele teribile şi sordide ale cărţii, acuplările dintre pedofili şi aurolacii mai bălăiori scoşi „la produs“, într-o ramă - şi o tensiune morală - biblică.

Cu cât realismul virează aici în naturalism, cu atât el încorporează o dimensiune apocaliptică, milenaristă, într-o stupefiantă şi atroce corespondenţă. Titlul romanului şi o serie de fragmente plasate de autor în poziţii-cheie actualizează într-un mod frapant Biblia, Ierusalimul cu „inima lui întărită“, calea „lunecoasă şi întunecoasă“ a proorocilor mincinoşi, „plânsul şi scrâşnirea din dinţi“, Valea Plângerii, Sodoma şi Gomora, vremurile de „păcate şi amărăciune şi sminteală“...

Romanul aşa zicând românesc este static şi degajă un iz insuportabil de mucegai. În schimb, romanul parizian este dinamic, trepidant, spectaculos la modul cinematografic. Episoadele