Elementul comun al tuturor crizelor financiare este lăcomia scăpată de sub control. La scurt timp după finalizarea planului de subvenţionare a sectorului financiar, orice formă va fi având acesta, politicienii Washingtonului îşi vor îndrepta privirile către găsirea celor vinovaţi. Vor promite că nu vor mai lăsa astfel de nenorociri să se abată asupra naţiunii. În ciuda uşurării de pe Wall Street şi nu numai, nu trebuie însă să avem iluzii că promisiunile au cum să dev

Elementul comun al tuturor crizelor financiare este lăcomia scăpată de sub control.

La scurt timp după finalizarea planului de subvenţionare a sectorului financiar, orice formă va fi având acesta, politicienii Washingtonului îşi vor îndrepta privirile către găsirea celor vinovaţi. Vor promite că nu vor mai lăsa astfel de nenorociri să se abată asupra naţiunii. În ciuda uşurării de pe Wall Street şi nu numai, nu trebuie însă să avem iluzii că promisiunile au cum să devină realitate.

Aidoma generalilor despre care se spune că intră în război cu strategiile care avuseseră succes în conflictul anterior, politicienii - americani şi nu numai - pretind că vor preveni următoarea criză cu măsuri care, de fapt, sunt concepute pentru a combate criza care abia se încheie.

Acelaşi ton sforăitor la care ne putem aştepta în următoarele săptămåni a predominat dezbaterile politice de după scandalurile de la Enron, WorldCom şi multe alte companii acum vreo şapte ani. Atunci, Congresul american a zămislit, în mare grabă şi cu mare tam-tam, Legea Sarbanes-Oxley, menită să împiedice viitorul scandal. Cu alţi cåţiva ani înainte, acelaşi guvern federal a sărit în ajutorul unor mici „case de economii“ din SUA (aşa numitele asociaţii Savings & Loan, sau S&L), scăpåndu-le de portofolii de investiţii pe care respectivele instituţii nu ar fi trebuit să le facă de la bun început, împrumutånd mai mulţi ban