One man bands, actori gotici, stand-up comedy, verde-crud, ploaie scoţiană. Să fim înţeleşi: Edinburgh-ul e mult mai mult decît decor de filme după Dan Brown, roşcaţi în tartan, old whiskey, steamy haggis, cimpoaie, Greyfriars Bobby, Harry Potter şi Holyroodhouse. De fapt, e toate astea plus un amestec fabulos de natură şi poveşti stropite din plin cu apă de ploaie şi servite cu un festival vintage on the side.
O dată pe an am început să mă dedau traiului... nordic, suspendată undeva între casele secolului XV şi glumele secolului XXI. M-a prins într-o zi cînd oraşul se deschidea sub razele unui soare surprinzător, mai ceva ca un tablou sub pensula lui Alexander Nasmyth. De sus, de pe Calton Hill, mi se schiţează uşor sub priviri o combinaţie irezistibilă între albastrul năucitor al cerului, verdele primordial al ierbii şi lumina candidă tăiată de norii afînaţi de vîntul proaspăt.
Întind mîna stîngă, iar sub palmă mi se deschide Oraşul Vechi, cu miros de piatră udă şi muşchi viguros, de sorginte medievală. Străduţe pietruite şi întortocheate te pîndesc cu lămpi tremurînde printre şirurile de case de pe Royal Mile, pline cu poveşti despre body snatchers, fantome şi vrăjitoare. Nostalgic. Strîns unit în jurul castelului căţărat pe vulcanul stins ce priveşte către alt deal cu prestanţă de munte: Arthur’s Seat.
Întind mîna dreaptă şi pot să ating Oraşul Nou. Mai jos, deschis către Firth of Forth şi Marea Nordului. Un labirint tăiat în străzi largi, statui sfidătoare şi vile impunătoare modelate în arhitectură georgiană, cu uşi mari din spatele cărora te aştepţi să scoată capul Mr. Hyde. Sau Dr. Jeckyll. Depinde.
Muza cu accent
Dincolo de palpabil îmi place să îi ascult poveştile neoficiale, istoriile alternative şi balivernele rostite în cheie nordică. Viersul local e o atracţie în sine, pentru că sc
