Little Miss Sunshine a rulat, la noi, cu titlul “Fiecare se crede normal” – care a stat ca o reclamă la un cabinet de psihiatrie pe cea mai adorabilă comedie a anului 2006. Probabil că Little Miss Sunshine a rulat, la noi, cu titlul “Fiecare se crede normal” – care a stat ca o reclamă la un cabinet de psihiatrie pe cea mai adorabilă comedie a anului 2006. Probabil că persoana care a găsit titlul moralizator se crede mai inteligentă ca filmul, considerînd de datoria sa să suprainterpreteze prescriind “reţeta”...
Din fericire, HBO i-a păstrat titlul original.Regizat de doi debutanţi, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, şi scris de un alt debutant, Michael Arndt (care a primit un Oscar pentru scenariu), “LMS” este nu doar un film inteligent, ci şi extrem de tonic. Şi nu, niciunul dintre membrii familiei Hoover (precum aspiratorul şi precum J. Edgar, şeful FBI) nu “se crede normal”: fiecare e mult prea ocupat să se descurce cu o viaţă second-hand, în care “disfuncţionalitate” se citeşte ca un cod de bare: indiciul că sîntem la raionul “film american independent”, în care “familie” egal “varză”.
Olive (micuţa Abigail Breslin) trăieşte într-o casă în care tatăl (Gregg Kinear) e-un luzăr ce-şi ambalează eşecurile într-o filozofie de doi bani (şi „nouă paşi”) despre succes, mama (Toni Collette) este uzată şi debordată, fratele mai mare (Paul Dano) l-a citit pe Nietzsche şi-a decis să nu mai vorbească, bunicul (Alan Arkin) e un cocainoman cu amintiri de erotoman, iar unchiul (Steve Carell) e gay şi tocmai a-ncercat să se sinucidă...
Toţi se îmbarcă în dubiţa VW – care nu porneşte decît împinsă – şi se îndreaptă spre California pentru a-i da o şansă lui Olive, admisă (prin abandonul primei clasate!) în finala concursului “Miss Sunshine”. Ceea ce descoperă la faţa locului este un coşmar pastelat, cu „fetiţe” ca nişte păpuşi Barbie expanda
