Nu vine nimic din urmă. Lenevim în prostie, nu mai facem nici un fel de gimnastică a minţii şi la orice insucces al fotbalului românesc băgăm reţeta justificării facile: nu mai vine nimic din urmă. Dar noi, utilizatorii clişeelor tembele, de unde venim? Din neant? Nu cumva suntem nişte bieţi netrebnici care venim tot din urmă?

Nu vine nimic din urmă. Lenevim în prostie, nu mai facem nici un fel de gimnastică a minţii şi la orice insucces al fotbalului românesc băgăm reţeta justificării facile: nu mai vine nimic din urmă. Dar noi, utilizatorii clişeelor tembele, de unde venim? Din neant? Nu cumva suntem nişte bieţi netrebnici care venim tot din urmă? Dintr-un trecut real şi puturos care condamnă la faliment prezentul? Răspunsul este evident. Dar pentru că avem şansa de a ne salva individual, prin laşitate, din păcatul

nerealizării colective privim peste umăr trecutul fără să ni-l asumăm în vreun fel.

Fotbalul nostru de partid şi de stat, fotbalul nostru cel colectivist sau sindicalist a fost condamnat să parcurgă, inevitabil, purgatoriul tranziţiei. Naştere grea, cu moaşe multe. Unele neghioabe, altele cutre. Neghioabele s-au pierdut pe parcurs. Au rămas de căruţă. Cutrele păgubesc în continuare fotbalul şi nu doar prin simpla lor prezenţă în fenomen. Au ademenit în aşternutul preacurviei din fotbal o mulţime de indivizi de aceeaşi teapă, grohăitori gata oricând să se împăuneze cu fala locală a patronului de fotbaliatori. Nu-i căutaţi neapărat pe intruşii fără vocaţie la marile cluburi. Neisprăviţii au apărut cu duiumul pe la echipele mici, pe la echipele maidanului fotbalistic, adică exact pe acolo pe unde făceau primul pas cei care altădată veneau din urmă. Fiind sărăcită provincia fotbalului, s-a ajuns inevitabil şi la depopularea centrelor de copii şi juniori care fiinţau pe lângă cluburile mai înstărite. Performanţa fotbalului juven