Abia au trecut vreo două săptămâni de când premierul Tăriceanu afirma ritos că nu se pune problema ca economia românească să fie afectată de crahurile din SUA, care deja provocau frisoane şi finanţelor europene. Să-l fi crezut, ar fi însemnat să-ţi închipui că România se află sub un clopot de sticlă, unde nu pătrund viruşii şi că e autarhică: orice s-ar întâmpla în lume, pe ea n-o atinge Abia au trecut vreo două săptămâni de când premierul Tăriceanu afirma ritos că nu se pune problema ca economia românească să fie afectată de crahurile din SUA, care deja provocau frisoane şi finanţelor europene. Să-l fi crezut, ar fi însemnat să-ţi închipui că România se află sub un clopot de sticlă, unde nu pătrund viruşii şi că e autarhică: orice s-ar întâmpla în lume, pe ea n-o atinge
Abia au trecut vreo două săptămâni de când premierul Tăriceanu afirma ritos că nu se pune problema ca economia românească să fie afectată de crahurile din SUA, care deja provocau frisoane şi finanţelor europene. Să-l fi crezut, ar fi însemnat să-ţi închipui că România se află sub un clopot de sticlă, unde nu pătrund viruşii şi că e autarhică: orice s-ar întâmpla în lume, pe ea n-o atinge. O utopie, mai ales în contextul unor economii din ce în ce mai mult interdependente, al globalizării. O fi sistemul bancar autohton relativ solid - paradoxal, tocmai din cauză că încă nu-i puternic dezvoltat. E posibil ca bursa, puţin cuprinzătoare, să nu influenţeze decisiv, în pofida oscilaţiilor sale brutale, încrengătura economică. E de sperat că leul nu se va duce în hău. Dar e imposibil ca unda de şoc, care a şi trecut Oceanul şi a ajuns în Europa, să nu zguduie şi România. Îndeosebi după ce Congresul SUA a respins Planul Bush.
Oficialii români au început să-şi tempereze optimismul. Şi să nuanţeze, afirmând că statul ar avea, în caz de pandemie, mijloace de intervenţie.
