Mi-a fost dat, într-o zi de început de septembrie, să descopăr la Paris, nu departe de Centrul „Georges Pompidou“, un loc magic: Muzeul Vînătorii şi al Naturii. Vă recomand să nu treceţi cu nepăsare prin faţa porţii sale. Nu este nicidecum un teritoriu al ororii cinegetice; departe de a releva cruzimea acestei îndeletniciri, spaţiul în care intri dezvăluie în primul rînd rafinamentul, ritualul, ornamentica vînătorii şi, abia apoi, prada. Tocmai de aceea, ai impresia, la tot pasul, că te afli mai curînd într-un cabinet renascentist de curiozităţi, într-un laborator de alchimist ori înăuntrul unei enciclopedii a ştiinţelor naturale. Tematica este mai subtilă decît pare la prima vedere. Piesele, prin recursul la tradiţiile şi practicile vînătorii, ilustrează de fapt raporturile pe care omul le întreţine cu natura. Trei teme mari orchestrează discursul expoziţional: instrumentarul (arme şi unelte auxiliare), produsele (trofee sau blănuri) şi, în sfîrşit, reprezentarea faunei şi a vînătorii de-a lungul veacurilor. Relativ redus ca dimensiuni, muzeul este întocmit într-un mod ingenios; sînt aduse laolaltă tablouri, tapiserii, reliefuri, statuete sau mobilier special cu scopul de a alcătui scenografia ideală pentru sutele de trofee şi de animale împăiate. Nu lipsesc armele bogat încrustate, dar nici uneltele mai puţin comune; există, de pildă, o mică încăpere de trecere în care au fost aşezate instrumente de suflat, cum ar fi, de pildă, flautul cu care erau înşelate cele mai prevăzătoare păsări. Pe acestea le vezi, de altfel, în imediata vecinătate: raţe, fazani, prepeliţe, un întreg popor de zburătoare împăiate, rînduite în cele două dulapuri mari ce flanchează o uşă. Lîngă ele, înfricoşător de veridic, stă înălţat în două labe un urs polar, preambul stingher la următoarea sală. Aceasta este şi cea mai înfricoşătoare, pentru că aici sînt depuse trofeele mari: antil