Nu de prea mult bine, în ultimii ani, românii îşi caută din ce în ce mai mult rostul prin lume. Milioane de conaţionali au îngroşat rîndurile diasporei, mai ales în Italia şi în Spania. Au ajuns acolo mai mult sau mai puţin legal, au devenit cetăţeni europeni odată cu noi, cei care am rămas acasă, s-au angajat „cu forme în regulă“ şi au început să trimită bani în ţară, mulţi bani, oferind „guri de oxigen“ guvernelor care au raportat, din 2000 încoace, o creştere economică. Cei mai mulţi se aşteapă ca statul român să facă ceva pentru ei, să-i ajute să se integreze în ţările de adopţie, să-i susţină cumva, pentru că nu le este uşor. În ţară, nu puţini sînt cei care se întreabă de ce ar trebui să aibă statul român politici (şi finanţare) pentru a-i ajuta acolo pe cei care au ales să plece de aici. Ei nu mai sînt problema noastră, ei sînt problema ţărilor de destinaţie. O astfel de abordare ar fi extrem de greşită, pentru orice guvern, din mai multe motive, nu emoţionale, ci pragmatice. Primul ar fi că o comunitate de români, organizată şi puternică în oricare dintre ţările Europei, ar avea puterea de a ajuta şi mai mult România dacă oamenii s-ar putea ajuta mai întîi pe ei. Un al doilea motiv este că orice migraţie provoacă şi efecte negative (corupţie, infracţionalitate), pe lîngă efectele pozitive (în special, creştere economică), în ţara în care se instalează. Efectele negative se răsfrîng în special asupra ţării de origine (vezi cascada de reacţii negative din presa străină). În această situaţie, este de dorit să ai o comunitate organizată, capabilă de reacţie sau de măsuri preventive. Un alt motiv este că mulţi, foarte mulţi dintre cei care au plecat se vor întoarce în ţară pentru că şi-o doresc sau pentru că situaţia economică din Vest nu le va mai fi favorabilă. Deja mulţi se întorc pentru că şi-au pierdut locurile de muncă şi pentru că nu-şi mai pot plăt