Ciudat va mai arăta viitorul Parlament, populat de actori, cîntăreţi, sportivi, toţi numai buni să facă legi, oameni pe care partidele se întrec să-i ademenească în nou înfiinţatele colegii. Pe de altă parte, dacă Parlamentul ţării l-a suportat – cu opinteli, dar, de fapt, n-a prea crîcnit – optsprezece ani pe un, să zicem, Vadim Tudor, de ce nu l-ar răbda, cuminte, şi pe unsul liberal Florin Călinescu? Ce competenţe mai mari are numitul Vadim? Circari sînt, amîndoi, la fel de pricepuţi. Iar Călinescu are, orişicît, o meserie pe care, cîndva, a făcut-o foarte bine. Dar veşnic verdele Mihai Constantiniu sau liberala Dida Drăgan, cu ce ar fi mai prejos decît, să spunem, neoliberalul Mihai Mălaimare? Artişti cu toţii. Ca şi Szoby Cseh despre care aud că va candida pentru PD-L. Pentru Mălaimare, varianta optimistă (pe cea pesimistă nu v-o spun) e că s-a amestecat în politica de toate culorile din dorinţa sinceră de a rezolva cumva problemele teatrelor. Că, en passant, a obţinut cîte ceva şi pentru teatrul lui, Masca, nu-i bai, scopul tot (prea) înalt e şi oricum sînt prea puţine teatre în Bucureşti. De ce nu am admite că un impuls la fel de nobil i-a alungat din studiourile de înregistrare pe cei doi îndrăgiţi interpreţi? Doar, se ştie, cît ar fi ea de uşoară, are şi muzica problemele ei – unele destul de grele. Din păcate, impresia de care e greu de scăpat e că partidele încearcă doar să-şi asigure în parlament un număr cît mai mare de fideli care, tocmai pentru că nu vor înţelege nimic din ce se va discuta acolo, vor vota, disciplinat, cum li se va spune. Centralism democratic, cum ar veni. Aşa o fi? Şi dacă nu-i aşa? Adevărul e că îndoielile acestea, pe care nu doar eu le am, provin din nişte supoziţii cel puţin eronate, asumate, în cel mai fericit caz, inconştient. O întrebare bună, de la care am putea porni, ar fi: „Ce competenţe ar trebui să aibă un parlamen