Cînd am scris articolul despre proza noastră tînără nu m-am gîndit că va face asemenea valuri, de la bloguri şi site-uri la presă cotidiană şi culturală. Unii m-au mustrat că dau directive literaturii ca un secretar de partid, că îi aşez pe scriitori în paturi procustiene, hăcuindu-le firescul de dragul îmbîcselilor cu pretenţii şi că adopt prematur poze bătrînicioase. Mult mai calm şi mai rezonabil, în Suplimentul de cultură, Bogdan-Alexandru Stănescu m-a căutat la exemplele canonice, pentru că, într-un text al meu, fiecare cuvînt trebuie să fie definitiv. De ce l-am pomenit în „lista“ mea pe Barth, adversar al capodoperelor, şi nu pe Joyce sau pe Musil? De ce m-am referit doar la roman? De ce Războiul sfîrşitului lumii şi nu altceva? (am găsit ad litteram observaţia asta şi pe blogul terorista.ro.) Acelaşi critic mă situează în compania onorantă a „sociologului stîngist“ Mihai Ralea, din De ce nu avem roman, şi invocă, ironic, replica faimoasă a lui Camil Petrescu, încă nedebutat ca romancier. Interesant, Bogdan-Alexandru Stănescu lasă impresia că sub incidenţa respectivei replici ar intra şi „monumentalul kitsch sămănătorist“ din La Medeleni, uitînd că acelaşi anticalofil Camil întîmpinase elogios romanul lui Teodoreanu. C. Rogozanu, tot în Suplimentul de cultură, deplînge faptul că tocmai eu, fost adept al minimalismului postmodern, refuz cultura pop în numele marilor teme. Şi, la scurt timp după ce Cronicarul României literare îşi manifesta îngrijorarea privind numărul comentariilor de pe forumul revistei Observator cultural, Daniel Cristea-Enache, tot în România literară, iese în arenă, îngrijorat că aş putea să-i cuceresc pe bătrînii care nu citesc noua literatură, dar se pronunţă apocaliptic despre insignifianţa ei. Mai spune confratele meu că nu sînt consecvent întru postmodernism, că mi-am revizuit prea repede şi prea grav afirmaţiie în legătură cu