Azi a fost lansată la Paris varianta restilizată a Loganului breack. Nu-mi doresc o asemenea maşină. Nu mi-am dorit nici Loganul berlină, cînd a apărut. Mi s-a părut că arată ca o ţaţă grasă care s-a coafat şi şi-a pus şi o roche strîmtă, încît să i se vadă şi mai rău fundul cît toate zilele. Şi nu-mi ţin gura. Îi spun doamnei mele ce impresie am despre noua Dacie. Trece vreo jumătate de an şi începem să discutăm despre înlocuirea Supernovei noastre care pe mine începuse să mă calce pe nervi. O maşină la mîna a doua nu voiam. Si încep să mă uit mai cu atenţie la ţaţa cea grasă. Parcă nu mai avea fundul chiar atît de mare, încît crăpa rochia pe ea şi nici permanentul cîrlionţilor pentru cumetrie. Mai trec vreo cîteva luni şi ne hotărîm. O vindem pe Marigeta şi luăm un Logan albastru-marin. Cînd o ia la drum soţia mea – volan cu servo-comandă, aer condiţionat care mergea, plu caroseria fără imperfecţiunile Supernovei, în care ne intra apa – se declară mulţumită. Mai trec vreo cîteva luni şi într-o şedinţă de redacţie, cînd vorbim despre subiectul Logan, o colegă izbucneşte „Logan? Maşină de ţăran!” Din locul meu îi spun un „Mersi!” apăsat şi îmi stăpînesc rîsul. Colega mea se corectează – nu voia să mă atingă în orgoliul meu de proprietar accidental de Logan. Accidental, neaccidental, cînd mergem la piaţă soţia mea parchează lîngă Loganurile unor ţărani care vin să-şi vîndă marfa la Bucureşti. Ce să zic – eu am cumpărat Loganul ca să-mi încapă lansetele în portbagaj, domnii ţărani ca să le încapă lăzile cu roşii, cu mere şi cu etc şi acolo şi în locul banchetelor din spate, dacă au berline. Cu breack-urile e mai simplu. In astea încape şi un elefant, dacă-l împingi niţel. Pe autostradă, şoferii maşinii naţionale, nu trec de 140 la oră fiindcă începe să le tremure volanul în mînă, dar în Bucureşti cine te clacsonează să te dai la o parte mai abitir decît cetăţenii