La un an de la întronizarea Patriarhului Daniel, dincolo de mulţimea mesajelor de felicitare, o declaraţie a lui Andrei Pleşu, acordată cotidianului „Lumina“, mi se pare remarcabilă prin actualitate, dar şi profunzimea sa: „În anul care s-a scurs de la întronizarea Sa, PF Părinte Patriarh a adus o notabilă schimbare de ton şi de atitudine.
Au fost deschise multe şi diverse fronturi de reaşezare instituţională. La capătul acestui an plin şi nou, aducător de speranţă, dar şi de adversităţi, dorim PF Daniel să aibă puterea de a continua“.
Da, de asta are nevoie întâistătătorul Bisericii. De putere şi multă sănătate să-şi ducă la împlinire proiectele. Pentru că adversităţi au fost şi vor mai fi. În pofida zâmbetelor ipocrite şi a falsei bucurii, există destui care nu văd cu ochi buni activitatea Prea Fericitului. Îi deranjează din lenea lor duhovnicească, le strică traiul bun de până acum. Oare nu era mai bun un patriarh de paie care să binecuvânteze şi să facă o figură de protocol? Un patriarh de tranziţie? O personalitate ştearsă care să fie o păpuşă în mâna unor consilieri atotputernici şi şmecheri până la Dumnezeu?
Prea Fericitul a înţeles destinul său, marea slujire la care a fost chemat, provocarea care i-a fost aruncată de istorie. Aceea de a-şi înscrie numele în Cartea Patriarhilor ca un întâistătător care lasă ceva durabil în urmă. În acestă toamnă, pentru prima oară în 18 ani, Patriarhul a avut parte de câteva zile libere. Şi nu pentru că ar fi vrut, ci datorită unui stupid accident. Iată că „slujirea jertfelnică“ de care vorbeşte Patriarhul nu-i o vorbă-n vânt. Crede în ea şi chiar o pune în practică.
Destui prieteni m-au descusut în acest an cu întrebări, din spatele cărora se ivea mentalitatea dâmboviţeană: „Ce ai de câştigat de tot o ţii una-două cu Patriarhul Daniel în sus, în jos? Ţi-a dat ceva, ai vreo co
