Miercuri, 24 septembrie, la chat cu scriitori români, episodul patru: Ştefan Agopian. –„Carmen, tu te pregăteşti să mă-ngropi!“ – „Doamne, fereşte!“ – „Văd că mă filmezi, strîngi arhivă.“ Fireşte că gluma trebuia susţinută şi de întîmplare. Nu trec nici zece minute şi-n redacţia revistei îşi face intrarea o doamnă foarte veselă, venită la „conferinţă“. Doar că, de data aceasta, conferinţa era una pe messenger, nu o chermeză dintre acelea de la care – rîde – e nelipsită. Apar şi fursecurile. Prea tîrziu pentru musafira neaşteptată. În faţa aparatului de filmat, după sesiunea de întrebări şi după mica şedinţă foto, Ştefan Agopian fumează dezinvolt. Se uită peste ochelari şi nu-şi ascunde un zîmbet: „Cum, nu mă-njură nimeni?“. A fost o zi de poveste. Dimineaţa, dădusem tricoul-cadou la imprimat. După două ore, am descoperit că-n loc de „chat cu scriitori“ scriseseră „ceai“. Ştiuseră că-n redacţie autorul va prefera ceaiul cafelei? Spre prînz, de cinci ori, un anume domn mi-a urlat în telefon: „Alo, Ştefan? Cu Ştefan Dobre, vă rog“. Am ajuns groggy la Observator. Cu doar zece minute înainte de a începe şi cu o foaie (25 de întrebări), rătăcită cine ştie pe unde. M-am liniştit pe parcurs. Autorul a răspuns calm tuturor. Scriind un roman cu acţiunea în viitor, să fi ştiut el că, la plecare, în urma comenzii, la poartă va găsi două taxiuri? Aş zice că nu, dar nu sînt foarte sigur. Diana Iepure: De cînd vi se trage pasiunea pentru cărţile vechi? Pentru cărţi, dintotdeauna, pentru cele vechi, e ceva mai nouă. De fapt, nu neapărat pentru cărţile vechi, ci pentru cărţile de debut ale scriitorilor români. Am o colecţie de 400-500 de exemplare. Tedy: S-a pus vreodată problema să conduceţi Cenaclul „Euridice“ (cu sau fără această titulatură)? Nu, trebuie să fii complet nebun să-ţi închipui că cineva ar fi putut să-l înlocuiască pe Marin Mincu, cel care conducea cenaclul.