Am văzut „filmul“ Dincolo de America de patru ori (sînt de acord cu Anca Grădinariu, care scria în ziarul festivalului de la Cluj, AperiTIFF, că nu avem de-a face cu ceea ce se numeşte îndeobşte film, drept care am folosit ghilimele). L-am văzut de patru ori, dar nu în virtutea normei propuse de inegalabilul nostru înaintaş D.I. Suchianu, care impunea această rigoare cronicarului de specialitate (pentru Zarifopolul criticii de film, a patra vizionare este necesară după ce ai scris cronica, dar înainte de a o trimite la tipar). Nici nu aveam, de altfel, intenţia de a compune o cronică. Fiindcă, dacă Iulia Blaga a apreciat că Dincolo de America e „cel mai prost film“ pe care l-a văzut vreodată, eu, în schimb, sînt pentru întîiaşi oară în situaţia de a retracta o deviză proprie: pentru un profesionist, nu există produs ecranic despre care să nu se poată scrie o cronică. Ei bine, pelicula semnată de Eugen Şerbănescu („scenariul şi dialogurile“) şi de Marius Th. Barna („regia“) mă face să-l înţeleg pe un coleg care a refuzat oferta, suspendîndu-mă pe mine deasupra neantului. Am văzut subprodusul de patru ori, ca urmare a unor obligaţii inconturnabile, deşi trebuie să mărturisesc că, după o primă vizionare de lucru şi confidenţială din luna februarie, la ediţia din vară a IPIFF-ului de la Mamaia-Constanţa, am intrat în sală doar cîteva minute, curios să văd reacţia spectatorilor. Am spus-o şi la conferinţa de presă care a precedat, săptămînile trecute, lansării în cinematografe (cînd am contemplat corpul delict a treia oară): pe parcursul primelor două treimi ale proiecţiei, „lumea“ (între 7 şi 30 de persoane) rîde, uneori în hohote, iar în ultima treime a spectacolului se lasă în sală o tăcere adîncă, doar spre final mai auzindu-se ceva chicote anemice. Comunicîndu-i aceste constatări, l-am întrebat pe M.Th. Barna cum interpretează reacţiile schimbătoare ale fiecăr