Ce face istoricul în vremuri de revoluţie? Cînd te gîndeşti că seria de cursuri, seminarii, stagii de practică şi chiar anii de serviciu activ în instituţii de specialitate nu prevăd un training pentru asemenea cazuri, îţi dai seama că nu poţi afirma că istoricul este mai pregătit decît alţi oameni pentru schimbarea radicală pe care se vede obligat – sau chemat – să o traverseze. La urma urmei, istoricul analizează post festum datele realităţii, beneficiind de avantajul, aşa zicînd, al posterităţii faptelor. Este, de altfel, şi unul dintre avantajele de care profesionistul investigării trecutului beneficiază, în raport cu, să zicem, ziaristul: subiecţii celui dintîi sînt, cel mai adesea, plecaţi în lumea umbrelor şi nu mai deranjează analiza prin evoluţiile imprevizibile ale biografiilor lor, în timp ce persoanele despre care discută ceilalţi pot riposta – chiar şi în justiţie – împotriva alegaţiilor din cuprinsul analizelor. Fireşte, diferă, de la un caz la altul, metodele abordării critice, felul de analiză încercat. Şi totuşi: este istoricul pregătit, numai în virtutea calificării lui profesionale, să facă faţă, cu instrumentele lui specifice de sondare a realităţii, realităţii ameţitoare care vine asupra lui odată cu o revoluţie? Singurul avantaj pe care îl are cercetătorul trecutului în confruntarea lui cu un prezent buimăcitor rămîne, pînă la urmă, bruma lui de ştiinţă într-ale cercetării sociale şi memoria culturală pe care o înmagazinează. Prima îi îngăduie o serie de „măsurători“ cantitative şi aproximări calitative, cea de a doua îi oferă posibilitatea comparaţiilor cu diverse situaţii din trecut şi, eventual, din alte areale. Iată-l însă pe Apostol Stan în plină efervescenţă revoluţionară: „În zilele de 21-22 decembrie 1989, m-am trezit în mijlocul unei mulţimi de oameni. Eram cuprins de o infinită bucurie în mijlocul atîtor persoane întîlnite în