Dacă în literatură ar fi funcţionat principiile afinităţilor elective, şi nu acelea ale hazardului miraculos, Şerban Foarţă ar fi fost, probabil, cel mai potrivit autor al Levantului. Cine altcineva se pricepea, la finele deceniului al nouălea, să transforme limbajul datat al primelor încercări poetice într-o foarte savuroasă limbă de uz personal? Cine călcase pe urmele lui Budai-Deleanu cu paşi mai apăsaţi decât cel care scrisese, pentru a fi puse pe muzică, versurile Micii ţiganiade? Cine, mai apoi, a făcut, din neuitatele replici caragialiene, substanţa unor rime cel puţin la fel de greu de uitat? Iată că toate aceste predicţii comparatiste au fost, până la urmă, infirmate şi deturnate de apariţia, bruscă pe atunci, a lui Mircea Cărtărescu.

Şi totuşi, privind înapoi la bibliografia lui Foarţă, speculaţiile de felul acesta tind să se împrospăteze. Având, astăzi, pe masă micul roman palindromic Roşul uşor e rozul iluzor, întrebarea redevine, după aproape douăzeci de ani, legitimă. Ar fi putut cu adevărat acest poet subtil, timişorean doar prin adopţie, să ducă la capăt un proiect epic aşa de consistent, să finalizeze arhitectural machetele pe care le produce, serial, ca nimeni altul? E, în tot cazul, de văzut.

Fără ca prin aceasta să fie previzibil, Şerban Foarţă dă dreptate tuturor aşteptărilor. Există, în palindromanul său - cum îi place să-l numească - suficiente jocuri de cuvinte cât să pună pe gânduri întreaga generaţie optzeci. Există, iarăşi, etimologii jucăuşe dornice nu să lămurească impactul termenilor, ci tocmai să-l ambiguizeze, în bună tradiţie lirică. Există, desigur, şi numeroase sintagme gata de a fi citite, cu egală plăcere, de la dreapta la stânga. Deficitară în schimb, dar cu îndreptăţire, se dovedeşte a fi acţiunea propriu-zisă. Cele trei personaje, numite, şăgalnic, Nora Aron, Vasile Elisav şi - ei da, aici nu avem decâ