Seara, pe Calea Victoriei, in drum spre casa. Luna mai cu toate ale ei, final de mare montare. Aer rece, limpede si oxigenat. Dupa indelungi ploi afurisite, dusmanoase. Vegetalul izbucni intr-o singura noapte. Frunza, iarba, floare. Pe unde apuca sa mai creasca. De obicei, orasul asta pute si praful ca un polen otravit te sufoca lent. Azi insa, pe inserate, se arata minunea. Vazduh cristalin, prietenos. Miroase, chiar in fluxul turbat al traficului, a ceva bun si nou, repede trecator dar de tinut minte. Intre gradina mica a bisericii si gradina mare a Academiei, miros patrunzator de iarba taiata, de frunza vie, de seva care fierbe si urca. In scuarul lui Nichita se distileaza parfume stranii, nebanuite. Retin pentru mai tarziu descrierea acestei clipe clare.
Cu atat mai mult cu cat, oprit langa Palatul Ghica, stiu mai fara de indoiala decat altadata ca intre frumoasele (nu multe) case boieresti din Targul lui Bucur asta nu are egal. In aceeasi masura magnificienta si intimitate, singurul palat "de familie", facut sa fie locuit numai de stapanii lui, cu slugile, crednicerii si intreaga viata lor, nimic "oficial", administrativ, teapan, protocolar. Capul de bronz al Beyului de Samos, acolo, confirma.
Duminica dimineata, pe la zece trecute fix. Metroul, din Romana si pana la Unirii, mai de tot gol. O domnisoara cu subsuorile neepilate. Greu de ghicit de unde-i vine, azi, cand si barbatii si femeile se leapada cu o graba rusinoasa de parul de peste tot. Ei, pe cap, ba si, cand e cazul, pieptul si ce o mai fi. Ele, inainte de orice, pubisul, pe urma restul, abia daca mai pastreaza coama capilara, deseori si aia taiata scurt (cand nu arata ca o capita ravasita de vantul starnit din senin, dupa ce gospodarul o cladise cu grija decuseara in spatele grajdului), intre o procedura si alta, ele sunt netede, lucioase, nenumaratele clipuri publicitare p
