De cum incepe sa rugineasca frunza in vii, sa adie a pastrama (vorba vine - ati mai vazut asa ceva prin targ in ultimele toamne?) si sa porneasca la drum stagiunea care se va incheia in vara urmatoare, teatrele romanesti prind sa-si convoace spectatorii la - nu, asa cum s-ar putea crede, spectacole (noi), ci - festivaluri (vechi). Obiceiul s-a statornicit de mult; anul acesta el atinge insa apogeul: in luna octombrie au loc, concomitent sau urmandu-se indeaproape, nu mai putin de opt festivaluri si o "microstagiune". Dar maratonul a pornit inca din septembrie.
Incat nu poti sa nu te intrebi daca organizarea evenimentului nu serveste, de fapt, drept alibi pentru lipsa de productivitate a teatrului, obtinerea de fonduri de la finantatori si sponsori, atragerea publicului, pe care activitatea curenta a scenei nu-l prea mai intereseaza, si altele asemenea. Asta fiindca, peste tot in lume, festivalurile sunt apanajul unor asociatii, uniuni, bresle, firme specializate, atunci cand (rareori) nu sunt institutii de sine-statatoare; fiindca, peste tot in lume, teatrele fac spectacole. In Romania, teatrele fac festivaluri.
Aceasta fiind situatia (pe care, probabil, nu o va schimba decat instalarea normalitatii, peste multe decenii de-acum incolo), ramane sa vedem cum arata respectivele festivaluri. Trebuie spus ca, in general, arata bine, adica au program bogat (in functie si de tema pe care o propun), sali pline (spectatorii fiind curiosi sa desopere sau sa redescopere trupe din alte orase si chiar alte tari) si felurite atractii suplimentare, precum conferinte, dezbateri, expozitii, concerte, lansari de carte s.a.m.d. La ora actuala, organizatorii stiu ca un festival trebuie sa fie mai mult decat o simpla insiruire de reprezentatii; totusi, in ultima instanta, succesul festivalului depinde direct de nivelul calitativ al acestor reprezentatii. Iar in aces
