Celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua... Mulţi poeţi foşti componenţi ai Cenaclului de Luni au avut, în ultimele două decenii, un parcurs creativ minimal, scriind puţin şi neconvingător, mai puţin şi mai neconvingător decât se aştepta de la ei. Spre deosebire de aceşti "optzecişti" loviţi de sterilitate (boală literară la fel de periculoasă ca şi grafomania), Liviu Georgescu, lunedist ce a debutat editorial abia în 2000, are începând cu această dată un traseu exploziv. Călăuza (2000), Solaris (2002), Ochiul miriapod (2003), Orologiul cu statui (2004), Piatră şi lumină (2005), plus un volum, Transatlantice (2007), aflat la graniţa dintre poezie, proză şi jurnalul de călătorie, i-au luat prin surprindere pe critici. Atât pe cei manifestaţi şi afirmaţi înainte de Revoluţie, care îşi constituiseră deja lista canonică proprie, cât şi pe comentatorii mai tineri, cărora lista cu vedete a generaţiei '80 nu le mai spune mare lucru.

Apărută la finele unei mişcări literare altădată înnoitoare, dar căzută acum, ireversibil, în alexandrinism şi referinţă la referinţă, poezia lui Liviu Georgescu este consistentă şi debordantă, tumultuoasă, saturată epic, cu o lăcomie hugoliană a prinderii tuturor mărturiilor, fărâmelor, artefactelor din istoria universală. Nu am voie, titlul cel mai nou, poate fi uşor întors împotriva autorului. Oricât spaţiu de manifestare i s-ar da acestui poet ce se consideră "reprimat", constrâns, supus interdicţiilor, el l-ar umple într-un interval scurt şi ar solicita apoi - cu aceeaşi nevoie de extindere - un altul, mai mare. Două dintre cele trei secţiuni ale volumului sunt intitulate, relevant, Scăpăm pe spirale şi În cele patru vânturi. Iar prima, Aproape departe, aduce în faţa cititorului, după un desfăşurător biografic de introducere, răsfirările imaginative prin cenuşa imperiilor dispărute