Circulă adesea indicaţii normative "folclorice", bazate pe impresii subiective şi judecăţi nespecializate. Una dintre acestea afirmă că exprimarea îmi cer scuze ar fi greşită, singurele formulări justificate fiind îţi cer scuze sau vă cer scuze. Vorbitorii care împărtăşesc această judecată de valoare şi-o susţin mai ales prin argumentul logico-gramatical al răsturnării de sens: ei susţin că e normal ca o persoană să ceară scuze (adică să ceară să fie iertată) altcuiva, nu sieşi (cum ar părea să rezulte din exprimarea "îmi cer scuze").

În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate, aşa cum a arătat, într-un articol din 1984, Mioara Avram ("ŤÎmi cer scuzeť sau Ťvă cer scuzeť?", în Limba română, nr. 5; text reprodus în volumul Probleme ale exprimării corecte, 1987). Vorbind de "condamnarea nejustificată a construcţiei a-şi cere scuze", autoarea demonstra că ambele construcţii sînt corecte: "criticile la adresa uneia dintre cele două construcţii, îmi cer scuze şi vă cer scuze, pot fi încadrate în categoria criticilor pedante, care mimează uneori înţelegerea confuză". Mioara Avram plasa respingerea construcţiei "îmi cer scuze" în categoria mai largă a unor pseudo-norme, create de vorbitori pentru a evita ipotetice confuzii. Construcţia a cere scuze are de fapt mai multe variante de realizare: fără complement indirect (cer scuze), cu un complement care indică destinatarul (cer scuze cuiva sau de la cineva) - şi cu pronume în reflexiv, indicînd interesul, participarea (îmi cer scuze). Ultima construcţie nu este un caz izolat în limba română; ea apare şi în a-şi cere iertare, a-şi cere voie să plece etc., fiind îndreptăţită din punct de vedere gramatical şi semantic şi confirmată de tradiţia literară: secvenţa îmi cer scuze e atestată în Dicţionarul limbii române (DLR), chiar la scriitorii mai vechi. Şi construcţia similară, în care obiectul cererii este ier