O eleganţă ce se vădea, deopotrivă, în scrisul, în comportamentul, în atitudinile, chiar în vestimentaţia sa, ceea ce îl făcea admirat de toţi cei cu care venea în contact şi, nu în ultimul rând, de sexul frumos, la care avea mereu mare succes. Dar toate acestea îi creau, parcă, şi o anume cochetărie în faţa publicului cititor şi-l făceau să întârzie adunarea şi publicarea în volume a poeziilor ori pamfletelor sale. Sau cum spunea despre el N. Carandino, cu care a colaborat mulţi ani: "îşi cunoştea valoarea, dar nu se grăbea s-o afirme". Iar când, către sfârşitul vieţii, a dorit, totuşi, să o facă pentru publicistica sa, puterile împuţinate nu i-au mai îngăduit să-şi pună în aplicare intenţia şi aceasta a apărut, după moartea lui, ca şi poezia, ca şi romanele sale.

L-am cunoscut bine pe Ion Vinea şi-l vizitam în casa din strada Braziliei, unde atât el, cât şi doamna Vinea, erau gazde de o amabilitate şi o curtoazie absolut cuceritoare. în discuţii, ce se prelungeau uneori până târziu seara, aflam şi lucruri de necrezut, pe care el se sfia să le facă publice. Respectând discreţia şi distincţia ce-l caracterizau, mă feresc şi eu să relatez cu câtă ignominie s-a purtat, de pildă, faţă de dânsul un "fruntaş al scrisului" de prin anii şaizeci-şaptezeci aflat în graţiile puterii comuniste (pe care, la un moment dat, a trădat-o, de altfel, sperând, poate, în şi mai mari favoruri în Occident, ce nu s-a arătat, însă, prea binevoitor şi, mai ales, atât de darnic cum fusese obişnuit în ţară).

Acum, fără a fi indiscret, vreau să fac cunoscut un episod din îndelungata şi furtunoasa luptă a lui Ion Vinea cu cenzura. Am aflat şi eu despre el, după moartea sa, din hârtiile pe care mi le-a încredinţat doamna Vinea, împreună cu un număr de caiete cu articolele publicate mai cu seamă în ultimii ani de activitate.

Aşadar, la 23 noiembrie 1941, în p