AŞa cum există forme de energie neconvenţională, adică netradiţională, există discuţii neconvenţionale. Oricine e cât de cât atent la ce se întâmplă în jur a observat, cu siguranţă, că oamenii nu vorbesc numai cu fiinţele de acelaşi fel. Ajunge o plimbare prin Cişmigiu ca să-i vezi pe unii dându-le sfaturi de bună purtare câinilor, mai temeinic decât la şcolile din ziua de azi, pe alţii chemând pisicile fără stăpân cu cele mai omeneşti vorbe de alint imaginabile sau murmurând "în limba păsărilor", pierduţi între vrăbii şi porumbei. Ca să nu mai pomenesc de bărbosul destul de sumbru la înfăţişare pe care l-am zărit într-o zi pe o bancă, întreţinându-se cordial cu o muscă. După cum, oricine cred că a văzut doamne care-şi încurajează prin cuvinte plantele din ghivece, ceea ce e folositor, se pare, pentru că aburul vorbelor bune se lasă pe frunze şi le dă o prospeţime cum nici cele mai fine stropitori n-ar putea s-o facă. Dar nu numai cu fiinţe, fie ele şi din alte specii vorbeşte lumea. Sunt persoane care vorbesc cu munţii, cu soarele şi cu stelele, cu tăcutele pietre şi, ca să dialoghezi cu valurile sau cu "umbre care nu sunt", nu trebuie să fii numaidecât poet.
Aşadar, m-am gândit că e timpul să dau şi eu sfaturi cărţii mele viitoare. Nu-i ştiu numele, nici conţinutul, pentru că vreo câteva "bat la porţile gândirii" şi cer, tot mai insistent, "veşmintele vorbirii". Cel puţin, spre deosebire de interlocutorii din alte regnuri pomeniţi mai înainte, cărţile posedă limbaj articulat şi îţi pot, la rândul lor, vorbi. Şi încă cum!
Nu sunt, de altminteri, prima persoană care dă sfaturi unei cărţi. Cu mulţi ani în urmă, pe la jumătatea secolului al şaptesprezecelea, a făcut-o Baltasar Gracián în Ascuţimea şi arta ingeniozităţii: "Şi tu, o, carte, chiar dacă noutatea şi delicateţea ta îţi pot garanta favoarea, dacă nu şi aplauzele cititorilor, imploră totuşi soart
