Ce relaţie are moartea cu filosofia? "A filosofa înseamnă a învăţa să mori", proclama solemn Platon, iar Nietzsche, dionisiacul îmbătat pînă la primejdioase limite de întune­coa­sele-i energii vitale, afirma la rîn­du-i că "dacă n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat deloc". Scriitorul român contemporan Dumitru Au­gustin Doman e dintre cei ce cutează a schiţa o replică: "Filosofia se învaţă, moartea - nu". Cu alte cuvinte întoarce spatele unei "ştiinţe a morţii", unei morţi cărturăreşti, uscate, pentru a măsura terifiantul fenomen cu propria-i măsură lăuntrică, pentru a-l reîntoarce la viaţă. Oare putem învăţa extincţia din cărţi, ne-o putem însuşi ca o lecţie dintr-un manual? Oricîte lucruri ingenioase, oricîte subtilităţi s-au formulat pe seama ei, nu rămîne oare experienţa în cauză descumpănitor în afara lor, ca o provocare perpetuă, suprema provocare la adresa fiinţei? Aşa cum Pascal îl refuza pe "Dumnezeul filosofilor şi al savanţilor", în fa­voarea celui care este obiectul superior al iubirii, nu avem dreptul de-a recuza o moarte analitică, spe­culativă, doctă, o moarte mai mult ori mai puţin artificioasă, desprinsă din realul cosmic pentru a fi depozitată în cărţi? Autorul nostru crede că da: "În biblioteca ta de acasă, cu rafturi ţintuite pe veci în pereţi, din podea pînă-n tavan, cauţi, cauţi să afli ce este moartea. Din mijlocul tavanului, doi ochi ironici te privesc şi o voce cavernoasă îţi zice: ŤAceea e moartea livrescă, hă-hă-hă! he-he! hi-hi! Caută în altă parte, pe dealuri şi pe cîmpii, pe goluri alpine şi în pustiu, mai ales în pustiuť". Moartea nu se învaţă, aşadar, moartea se trăieşte sub semnul unei sensibilităţi panicate, al unei angoase, pentru a folosi un termen modern, depăşind formulele speculative care, paradoxal ne înstrăinează de ori­zontul sfîrşitului, ne leagă mai curînd de precaritatea unui prezent ce-o obturează. Nu mărturisea Tols