Intr-o noapte, în loc să se bage în pat, Fănică a luat din şifonier aparatul cel mic de făcut poze. Îl costase cît un cal de prăsilă, dar îşi scosese înzecit banii pe el. Jucărioara asta neagră îi amintea că nu trecuse anul de cînd se ducea fără griji prin bîlciuri şi pe la tîrguri, de unde se întorcea plin de bani, în timp ce acasă brutăria îi aducea un venit sigur. Afacerea cu restaurantul începuse să meargă. Chiar dacă departe de nădejdile lui, cînd îşi făcea planuri la Slobozia, ieşea totuşi în cîştig. Vasile geamgiul scotea bani frumoşi de pe urma lui. Îi punea geamuri de trei ori pe săptămîmă şi la restaurant şi acasă, deşi Pomenea poliţistul şi jandarmii lui îşi lungiseră rondurile pe peronul gării. Venise în oraşul ăsta ca să rămînă, dar începuse să-şi dea seama că nu va mai putea rezista mult timp. După ce fusese ucis profesorul Caraeni, îi făcuse o vizită judecătorului care îi spusese să se ferească şi îl sfătuise să-şi cumpere pistol. De cîteva luni judecătorul însuşi umbla înarmat. La Bucureşti, chiar sub ochii lui Antonescu, era mult mai rău. Legionarii îşi băgaseră oamenii peste tot. Judecătorul bănuia că Generalul îi lăsa să-şi facă de cap. Ei îl scăpau definitiv de foştii fideli ai regelui şi ai Camarilei şi el se făcea că nu poate să-i prindă pe făptaşi. Poate că-i era frică de ei, a încercat Fănică. Lui Antonescu frică? Nu, domnule Theodorescu, ăstuia nu-i era frică de nimeni. Şi reputaţia asta a lui de om corect şi om al legii o să ne ardă rău. Dacă nu-l dau legionarii jos, şi atunci o să ne ardem şi mai rău.

Cîrciumarul îşi cumpărase pistol, dar nu i-l arătase nevestei lui, să n-o sperie. Îl ţinea la restaurant, într-un dulap a cărui cheie n-o avea decît el, încît era aproape ca şi cum nu l-ar fi avut. Maiorul Scipion care începuse să ia cina la el în restaurant îl invitase la regiment, la o partidă de table. Comandantul nu se ameste