Nu îmi aduc aminte cum am ajuns să merg la cenaclu la Mircea Martin, constat chiar şi acum, după atâţia ani, că îmi este greu să îi spun Universitas, ca şi cum Universitas era un nume oficial pentru autorităţi, iar pentru noi, cei din interior, era pur şi simplu la Martin, de asemenea nu îmi aduc aminte cine mi-a spus prima dată de cenaclu sau cine m-a chemat acolo.
În schimb, îmi aduc aminte o scară lungă, pe care trebuia să urci până la capăt şi la fiecare palier peisajul se schimba ca într-un film neorealist italian, pentru că treceam printre scaune dezafectate scoase pe hol, nişte coruri studenţeşti care făceau repetiţii pentru Cântarea României, era foarte frig iarna şi o caldură umbroasă cum este în clădirile vechi vara, fetele şi băieţii pe care îi întâlneam în timp ce urcam purtau blugi aduşi de vaporeni şi tricouri chinezeşti care se vindeau în cămine. Din când în când, atunci când ajungeam în dreptul lor, se deschideau nişte uşi şi apăreau nişte tovarăşe secretare. Ce căutau nişte tovarăşe secretare la şase seara în clădirea Universităţii de pe Schitu Măgureanu? Cred că ele ştiau exact, eu nu.
În rest, era zgomot, se întrerupea destul de des lumina, mai erau sticle goale de brifcor lăsate prin colţurile palierelor, pe vremea aceea puteai să combini brifcorul cu vodcă Wyborowa luată pe sub mână, dacă aveai relaţii. Dacă nu, beai vin spumos rose care umplea la liber metri întregi de rafturi în toate alimentarele, în loc de mâncare şi de la care mi s-a facut rău odată într-o seară, când eram în practică la Poarta Albă cu Facultatea de Medicină şi am stat în penitenciarul de femei al Constanţei, dezafectat temporar, ca să aibă unde dormi tovarăşii studenţi pe perioada muncilor agricole.
După ce terminai de urcat scările, intrai într-o cameră, mult mai mică decât o sală de clasă, cu o masă mare pe centru, unde ne strângeam