Era locul unde îngropasem banii adunaţi pentru o motocicletă Zundapp, veche. îi ţineam într-o cutie de tutun de lux în care îi învelisem frumos într-o foaie de nailon, să nu se ude. Decât, lui Paulică tocmai asta îi plăcea să facă: să-i stropească de sus de pe scaunul său de paralitic, - după ce se ţinea mult, - şi apoi se desfăcea la pantalon, aruncând, cu un arc puternic şi lung, urina sa, pe care noi o contemplam cum cădea jos, ca o pecete în faţa noastră, chiar pe locul unde noi îngropasem pentru motocicleta Zundapp banii strânşi zi de zi. Iar Paulică o făcea dinadins. Pentru că el nu mai putea să se mişte. Pe când noi, ceilalţi, visam la raliurile noastre în cartier sau prin pădurile din preajma Bucureştiului.
N-are nimic, - că se p... peste ei, ...peste bani, ... e de metal cutia, mai e şi pământ deasupra; până se adună cât o trebui, cumpărăm Zundappul, şi pe urmă Paulică să se uşureze peste ea cât vrea, - aşa gândeam noi.
Culmea era că el era mult mai mare ca noi, - mergea spre treizeci, când avusese accidentul acela de maşină, cu ruptura de şiră a spinării, şi zăcuse vreun an în spital. Tocmai în ziua, ori după ziua în care dăduse la Drept examenul acela cu ghinion, când păţise ce păţise...
Noi eram mai mici, dacă împlineam, douăzeci de ani... şi nu ne comparam cu el, băiat cu carte, citit, - nu se punea nimenea cu Paul... Da' ne strângeam la el şi-i dădeam raportul, ce s-a mai întâmplat, cine cu cine, chestii de-astea, de-ale noastre, - Paulică murea după ele, - murea, că el nu mai le vedea...
Astfel că discutând, noi povestindu-le întâmplările noastre, el citindu-ne, vorbind despre cele ce se petreceau în cărţile lui, - de care noi nu prea aveam habar, - ne lega şi pecetea aceea pe care el o punea din când în când peste groapa în care ascunsesem sub veghea lui banii noştri pentru motocicletă.
Era, fă
