Cu cat apele se linistesc mai mult, cu atat devin mai limpezi si lasa sa se vada in adancuri adevaratele lor bogatii. In lipsa acestora, ar fi simple oglinzi tulburate, pe suprafata carora s-ar zbate sa fie doar o puzderie de lucruri care nu sunt proprii apelor si n-au nimic de-a face cu firea lor cea limpede curgatoare.

Asa s-a Intamplat si cu poezia romaneasca dupa 1989: a ramas pe fundul suvoaielor involburate ale acelor vremuri, ca o fauna tacuta dar vie, cu tot sirul nenumaratilor disparuti care le-au improspatat cerneala identitara.

In urma cu mai putin de doua saptamani, cu prilejul Zilelor Bucurestiului, Muzeul National al Literaturii Romane a organizat o splendida manifestare dedicata poeziei si muzicii. Era sambata si era seara.

De obicei, sambata seara la opt lumea nu prea se mai da dusa din casa, oricare ar fi evenimentul, daca acesta nu presupune si prelungite libatii.

Dar la Muzeul National al Literaturii Romane, intre ceasurile opt si zece ale serii cu pricina, Rotonda si holul care o precede au gemut de oameni de toate varstele, tineri mai ales, care au ascultat cu sufletul la gura spectacolul de poezie si muzica al poetilor Teodor Duna, Cosmin Perta, Ioana Craciunescu si Ion Muresan, al muzicienilor Mircea Tiberian si Liviu Butoi si al amfitrionilor Traian T. Cosovei si Ioan Grosan.

Cei care i-au auzit sunt convins ca vor marturisi si peste un an sau peste zece ca au luat parte la un fapt de destin care a dat suflu si sens unei lungi asteptari. Ca mesagerii se aflau langa ei de multa vreme, dar ca abia atunci au devenit vizibili. Nu ca apele n-ar mai fi tulburi, ci ca un fir limpede inainteaza cu putere chiar pe mijlocul curentului, lasand sa se vada, ca niciodata in ultima vreme, uimitoare raporturi ale adancului cu suprafata.

Daca am si alte confirmari ale faptului ca o parte a lumii romanesti redescopera p