Mi-ar fi placut sa incep cronica aceasta ca pe un fel de dialog la distanta cu Stefan Manasia, poetul clujean care reuseste, cu acest abia al doilea volum al sau (daca il punem in paranteza pe cel publicat in forma volanta acum doi ani, etica grunge/cind tu vii, si reluat integral in cartea de fata), sa se plaseze in avangarda lirica a generatiei sale, o generatie ce nu duce lipsa de agitatori si lideri de ocazie. Mi-ar fi placut sa scriu aici ceva care sa reprezinte in acelasi timp o lamurire pentru publicul nostru vaporos si ipotetic, dar si un gest de comunicare cu poemul (sint numeroase si stravezii apelurile la comprehensiune din volum: vezi sirurile de fill in the blanks din poemele tarkovskiene!). Am senzatia ca Stefan Manasia pune, mai mult decit majoritatea colegilor sai de generatie, problema aparitiei unui critic literar care sa realizeze o "descriere a poeziei insesi" cu aplicatie la cazul sau. E lucru rar ca un tinar poet nu doar sa aproximeze poezia, ci s-o redefineasca pur si simplu in termeni proprii, iar ca acest fapt sa se petreaca in vremea noastra e aproape neverosimil. Cu marele regret ca nu pot fi eu acel critic incep cronica de fata. Citind volumul lui Manasia si mai ales recitindu-l, se observa ca universul tematic nu defineste deloc aceasta poezie. Localizarea e nesemnificativa. Ca e vorba de Amazon sau de Nadas, de cimitirul Calvariei din Cluj sau de o plaja felliniana, de "paraginile paradisiace" de la Canalul Morii sau de o copilarie desprinsa din Tarkovski - spatiul se dizolva repede in poezia lui Manasia si timpul il urmeaza fara intirziere. Determinarea spatiala atit de aproximativa elibereaza de sub contract determinarea tematica: daca ne oprim la imaginile copilariei si adolescentei, la vagabonzii pitoresti si la personajele kitschoase din telenovele, nu am intrat inca in lumea din cartea micilor invazii. Afirmatia de sub fotografia a