"Nu-mi vine sa cred cat de bine ma simt"
"Cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor", "Cel mai fascinant artist al secolului", strigau reclamele gogonate si fara rost ale radiourilor romanesti, inainte de concert. Pe de alta parte, unii se intrebau ce mai are de oferit la 74 de ani un tip care toata viata a cantat piese deprimante si a stat 15 ani departe de scena. Leonard Cohen le-a raspuns tuturor printr-un singur gest, prin felul strengaresc in care a intrat si a iesit de pe scena, prin mersul saltaret, al unui pustan fara varsta, care a spus o poezie la serbarea scolara si acum pleaca sa culeaga cirese si sa citeasca povesti, cocotat pe o creanga. Concertul sau a fost ca o briza, totul a curs firesc, de la sine, nefortat. Chiar si ploaia ce a cazut cateva minute sau Arcul de Triumf, ce se vedea la doi pasi, s-au potrivit cu versurile cantecelor sale. Cohen a aparut pe scena la 10 minute de la ora oficiala (ceea ce pe stadion se intampla odata la 100 de concerte) si a inceput cu "Dance Me to the End of Love". A ingenuncheat de nenumarate ori in fata lui Javier Mas, un senior al chitarei acustice, si-a scos de nenumarate ori palaria, ca raspuns la aplauzele publicului pe care l-a apelat de fiecare data cu "prieteni", si-a prezentat in repetate randuri instrumentistii de pe scena. Gesturi simple, ale unui om care timp de cativa ani, pana in 1999, a purtat rasa de calugar zen. Dar zambetul care l-a insotit aproape tot concertul nu avea legatura cu fosta sa viata monahala.
Parea ca-si spune: "Mai sa fie! Am plecat dupa 15 ani in turneu ca sa evit falimentul, si nu-mi vine sa cred cat de bine ma simt, imi place la nebunie!". Cohen a savurat fiecare moment al timpului petrecut pe scena, si asta a dat masura unui concert de neuitat. Pentru ca Leonard Cohen nu-i omul care sa faca show-uri pe banda rulanta, dupa acelasi scenariu. Vorbim despre un art
