România este o ţară plină de talk-showuri, şi totuşi acestea aproape că lipsesc în sensul notorietăţii sau al autorităţii.
Deşi populează ecranele TV cu zecile, moderatorii reuşesc să depăşească două puncte de audienţă (sau 200 de mii de telespectatori) doar în cazuri excepţionale. Oare de ce?
Emisia în direct, în general - şi talk-show-ul în special -, reprezintă în România economii pentru proprietarii de televiziuni. Moderatorul e scump, dar alte costuri nu prea există. Presupunând un salariu de somitate la gazda emisiunii, 5-10.000 de euro, repartizat pe 20 de ediţii acesta dă costuri sub 500 de euro pe emisiune. La aceşti bani se adaugă numai nişte mărunţiş provenit din costurile de început ale decorurilor, repartizate pe întregul sezon, şi amortizări legate de studio, camere şi altele. Producătorul, care e un element-cheie al unei asemenea emisiuni, fie şi numai fiindcă el ar trebui să aducă invitaţii buni, e în general prost plătit, demotivat şi nu are în subordine nici măcar un reporter. De aceea, discuţia din studio e întreruptă doar de publicitate, şi nu de materiale montate.
De aici un pseudo-format, o emisiune-burlan, talk, dar nu şi show, cu mai mulţi invitaţi aduşi în studio în acelaşi timp şi vorbărie infinită. Somnolentă sau nu, gazda poartă răspunderea întregii emisii, zi de zi, fără sprijin din partea unei echipe. Jay Leno, realizatorul american cunoscut românilor un pic noctambuli de pe Antena 3, are un format compus din cel puţin cinci momente distincte. Chiar un Florin Călinescu, în jurul anului 2000, avea la îndemână resurse nu comparabile cu ale lui Leno, dar în orice caz mai mari decât zeroul pozitiv investit de televiziuni în talk-show-urile de azi.
Faţă de o oră de emisie cu Stelian Tănase, care costă sute de euro, televiziunea decentă, la nivelul României, se face cu mii de euro pe acelaşi
