De cand ne nastem suntem martorii unui proces continuu al iubirii. Suntem mici si parintii nostri incearca sa ne creeze un microclimat plin de afectiune si dragoste.
Nu trebuie sa ne lipseasca nimic pentru a deveni mai tarziu oameni. Copii fiind, ne atasam foarte usor de tot felul de lucruri, pe care le hranim cu dragostea noastra sincera de fiinte de-abia sosite pe scena vietii.
Ii observam pe parintii nostri cum se tin in brate si cum se pupa. Cum ne iau in brate si ne leagana uitandu-se la noi ca la niste zei in miniatura. Crestem si ajungem pe bancile scolii, insetati de afectiune si de cunoastere.
In scoala generala descoperim primele iubiri, asa cum sunt ele la acel moment. Nevinovate, dragute si de neuitat, aceste prime iubiri ne marcheaza pentru toata viata. Toata lumea isi aduce aminte de prima dragoste, de primul sarut, de prima plimbare cu o persoana pe care am placut-o foarte mult.
Nu vom tine minte niciodata prima bataie sau prima palma primita de la parintii nostri care s-au suparat un pic cam tare pentru ca am chiulit de la scoala. Inaintam in varsta si tindem sa ne amintim numai lucrurile bune si sa uitam anumite momente nefericite din existenta noastra.
Anii trec repede si ajungem la facultatate unde procesul de maturizare este in plina desfasurare. Atunci iubirea devine mai apasatoare, mai suparatoare, uneori, dar tototdata mai complexa si aducatoare de mari satisfactii.
Nu se compara nimic cu satisfactia pe care ti-o ofera o iubire sincera, cu devotamentul care te face sa sufoci uneori persoana pe care o iubesti. Te dedici total ei si incepi sa o venerezi, sa uiti ca este om, sa o proiectezi undeva deasupra norilor, sa o divinizezi.
Dispar defectele, sunt anihilate toate inconvenientele si persoana iubita devine unul dintre telurile pe care ti le stabilesti pentru s
