Clopotul care alunga ploaia
La inceput a fost un singur sat si o singura credinta - cea ortodoxa. Al doilea sat (cel nou) a aparut tarziu, in 1762, cand Maria Tereza i-a silit pe romani sa treaca la greco-catolici. In Sinca, langa Fagaras, doar patru familii au acceptat biserica unita. Restul satenilor au preferat sa plece in exod, pentru a nu-si trada credinta in care au fost botezati. Furisandu-se la adapostul intunericului, cu femeile si copiii aburcati in carute, sincanii au renuntat la tot si au pornit in cea mai scurta si dureroasa bejenie din cate se cunoaste - atat cat sa treaca o vale, o apa si un palc de padure.
Despartite de un singur deal, cele doua sate ardelene stau si acum certate, cu spatele intors cumva unul la altul. De o parte e Sinca Veche - vatra si matricea, locul primordial de pornire. De cealalta parte, linistita ca un cioban sprijinit in boata, sta Sinca Noua - locul odraslit, satul de-al doilea, ridicat acum 250 de ani, in jurul unei manastiri ortodoxe ascunse intr-o padure. Din sfasierea si amarul anului 1762 nu a mai ramas mare lucru - o prafuita amintire batraneasca, un regret nu tocmai clar dupa locul de obarsie si un clopot miraculos, despre care se spune ca alunga grabnic si salvator ploi furioase, vijelii, incendii si alte primejdii de moarte. Durerea oamenilor fugiti din sat s-a risipit de mult; a ramas undeva, departe, la vama nevazuta a dealului despartitor. Chiar daca se mai inteapa uneori, spunandu-si unii altora "mocani" sau "catanoi", supararea trebuie sa fi trecut de mult. A devenit istorie si mit, poveste numai buna de ascultat iarna, la gura sobei.
*
Orice inceput e monumental si grav. Scena despartirii unui sat de el insusi pare desprinsa cumva dintr-un film legendar, epopeic, cu mii de figuranti. Parca il si vezi. Asupra Sincai tacerea sta ca o lespede grea, de mormant. Dupa obiceiul lor ciobanes
