E o vorbă englezească pe care mi-a oferit-o un prieten, în timp ce discutam despre catastrofele benefice din vieţile noastre.La o reevaluare în timp, o bună parte din ce părea definitiv compromis, dureros, penibil, absurd, revoltător sau dezamăgitor se transformă într-o mică povestioară zen despre armonia contrariilor. Sau nu. Dar întâmplările care contează şi pe care avem puterea de a le înţelege îşi pot depăşi cu a little help from my friends condiţia umilă de acte ratate. Mă urmăreşte acum o formulare strălucitor de superficială, dar foarte bine, în fond, pe care am descoperit-o într-o cronică mondenă din NYT, care se ocupa de ultimele evoluţii ale industriei lumânărilor parfumate. Autorul chic se întreabă cu pioasă perversiune: ce ar fi fost religia fără lumânări? De aici ajungi destul de uşor de simplu să te întrebi cum bate din palme o singură palmă. Dar poţi şi să începi să priveşti cu mai multă atenţie detaliile, accesoriile, care ne simplică accesul către ceva ce nici nu bănuim că ar putea fi pe lista noastră de căutare.

Această obrăznicie adorabilă legată de micile trucuri care ne aduc mai aproape de spaţii şi momente purificate funcţionează perfect atunci când trebuie să redescoperi ritualurile prin care atragi ceea ce ai nevoie în viaţa ta. Îţi plac prea tare lumânările parfumate, s-ar putea să-ţi leşine căţeluşul sau dacă practici moderaţia ai în faţa ta un model simplificat al unui foc pe care cu toţii simţim nevoia să-l aprindem. Îmi place mult toamna şi la fel de mult îmi plac ritualurile care o însoţesc şi care se refugiază pe unde apucă, pe la ţară, prin subconştientul colectiv. Îmi place că toamna lucrurile se schimbă şi că arată puţin mai mult din ceea ce sunt. E perfectă lumina, e ca o despărţire într-o gară, într-un film interbelic, şi e uneori minunat să simţi că presiunea oraşului nu te poate rupe complet încă de nişte