"Sfintilor le place sa ne tinem promisiunile"
Se implinesc trei ani de cand am trecut printr-o ciudata suferinta. Am fost la un mic pas de moarte. M-a apucat asa, dintr-o data, la masa, intr-o zi de vineri. Senzatia a fost de inec. Am crezut ca o coaja de rosie s-a lipit pe orificiul caii aerului. Cu ajutorul unei doamne de la Bucuresti, venita la casa ei de la tara, si cu ajutorul sotului meu, am ajuns la Spitalul din Valenii de Munte, apoi la Spitalul Boldescu din Ploiesti. Mi-am lasat mama si copiii plangand la poarta si nu pot sa va explic ce am simtit, gandindu-ma ca-i vad pentru ultima data. I-am speriat pe toti cei din jurul meu: familia, medicul de familie, chiar si pe deosebitul parinte Sofronie de la Crasna, duhovnicul meu, pentru ca aveam fata schimbata inspre negru. Inainte sa mi se declanseze aceasta stare de rau, am avut unele simptome (cu cateva saptamani inainte) care s-au manifestat destul de ciudat; prin amortirea corpului, incepand de la picioare, pana in varful capului. Chiar si fata, nasul, limba imi amorteau. Chiar si dintii. Uneori, simteam cum se plimba ceva pe coloana vertebrala.
Asa am dus-o o perioada de timp: noaptea ma lua Salvarea, iar dimineata ma intorceam acasa. Am facut tot felul de teste si analize si toate au iesit bine, ceea ce l-a facut pe un asistent de la spital sa ma indemne sa o iau si pe calea bisericii, pentru ca ar fi fost posibil sa mi se fi facut ceva rau de catre cineva care ma dusmanea. Parintele Sofronie nu mi-a dat voie sa cred acest lucru. Dupa cum spune, unui om cu adevarat credincios nu i se pot intampla lucruri de felul acesta, nu se leaga de el farmecele. Am ajuns chiar si la psihiatru, unde am fost certata ca sunt inconstienta daca inca mai alaptez copilul (fetita mea cea mica are noua luni), cand un prunc se alapteaza doar pana la 6 luni... M-am conformat ordonantei, spre disperarea copilei, c
