Nu e placut sa te trezesti in crucea noptii pe o insula despre care nu stii nimic. Or Iquitos asta este – o insula in mijlocul junglei. E cel mai mare oras din lume in care nu poti ajunge cu masina. Poti ajunge prin aer, cu avionul, ori pe apa, cu barca sau vaporul – tertium non datur. Cand zic “oras mare” ma gandesc, de-o bunaoara, la Cluj – pe la 400,000 de locuitori se invart amandoua.
Fondat de iezuiti pe la 1700 (nu-mi cereti, rogu-va, date exacte), Iquitos a cunoscut o dezvoltare uluitoare la cumpana dintre veacurile noausprezece si douazeci, pe vremea cand cauciucul (natural) conducea orchestra iar farama vestica a planetei valsa in acelasi ritm. Pe la 1920, oamenii se omorau pe capete in primul razboi mondial, armatele erau bine finantate, in consecinta cauciucul natural (singurul dipsonibil la vremea aceea) te putea imbogati peste noapte. Si-a facut-o.
Are si America de Sud paturicii ei. Latini suntem. De la Rim ne tragem. N-o zic cu rautate. O zic cu intelegere. Odata aparut cauciucul sintetic, cel natural nu mai intereseaza pe nimeni, afara de indienii care fac diaree. (Eu, unul, am baut si n-am facut. Nu toti arborii de cauciuc au, insa, efecte anti-diareice, ba unii arbori de cauciuc sunt chiar otravitori – ii cunosti dupa frunze, dar astea nu vi le pot desena in scris.) Bogati fiind, unii au adus marmura de Carrara si i-au comandat nici mai mult nici mai putin decat lui Gustav Eiffel vreo doua cladiri. Au impartit cladirile in module si le-au transporatat pe apa. Obrazul subtire cu cheltuiala se tine, chiar si in America de Sud. Cand au cazut baronii cauciucului a cazut si orasul.
Spune-mi de unde cazi ca sa-ti spun cine esti. Or, “astia”, baronii, au cazut intr-adevar de sus. Au cazut intr-atat de sus incat a mai rams ceva si pe dedesubt. A mai ramas farmecul discret orasului – ca la Cluj. La Cluj, daca
