Întâlnirea cu Iustina Dărăboanţă s-a petrecut undeva prin cetate, după ce o “epuizase” Liviu Pancu în Workshopul Cântarea Cântărilor. Pe prispa Teatrului “Scena” am legat un dialog despre artă, inhibări şi dezinhibări, mentalităţi, reguli, cât de mult contează acestea în teatru, muzică, suflet, din nou teatru, (am mai umplut paharele cu vin, dialogul se transforma în confesiune) luna se împrejmuia cu aurora pe care, în timpul dialogului, mi-a arătat-o studenta de la teatru.
Iustina: Eu vin dintr-o lume care n-avea nicio legătură cu arta. O lume oarecum inhibată, nu e vorba de bun simţ, ci de o lume care nu se ştie exteroriza. Ştii? Dacă te simţi liber oamenii te judecă şi te judecă după regulile şi principiile lor pe care şi le-au creat în societatea asta manipulantă. Uite ce păţesc eu: mă întreabă unii oameni: la ce eşti studentă? Si după ce le spun că sunt la teatru: Aaa! Deci tu joci teatru! Oamenii care nu au de-a face cu meseria aceasta te judecă şi au impresia că joci teatru mereu, în magazin, pe stradă, când stai de vorbă cu ei. Cred că eşti fals. Si nu vor să înţeleagă că tu eşti actor doar pe scenă şi că duci o viaţă normală ca şi ei.
Rep.: Şi totuşi, poţi să cazi, să nu te regăseşti sau să te regăseşti greu.
Iustina: Sunt actori, poate, care iubesc prea mult un rol. Eu am trăit într-un fel o identificare aproape totală cu personajul, anul trecut, în timpul unui experiment teatral, şi am regăsit în mine atitudini, stări care oarecum m-au speriat, răutăţi, ce mi le-am reprimat pe urmă. Bineînţeles, eu zic că se putea mult mai bine să fac ceea ce am făcut. (sunt convins şi acum că nu se refera la răutate ci la calitatea experimentului). Oricum am trăit pe pielea mea, nu dedublare, ci identificare totală cu personajul. Descoperisem de fapt în mine plăcerea sadismului, pe care o are Lady MacBeth. Am descoperit că îmi place să fiu rea, egoistă
