Sentimentele amestecate pe care le-am trăit la 18 ani, când am devenit învăţătoare suplinitoare în satul în care m-am născut, sunt greu de exprimat în vorbe. Îmi amintesc de acel Sentimentele amestecate pe care le-am trăit la 18 ani, când am devenit învăţătoare suplinitoare în satul în care m-am născut, sunt greu de exprimat în vorbe. Îmi amintesc de acel an în care am trecut de la adolescenţă copilărească, pe care încă o trăiam, la maturitatea plină de responsabilităţi a unui om mare. M-am speriat, pentru că până atunci fusesem răspunzătoare doar pentru propriile fapte, acum aveam să răspund şi pentru faptele altora... Dacă nu ştiam ce să-i învăţ!
În prima zi, am crezut că e o joacă, că interpretez un rol aşa cum visam să fac mai târziu (vis ce s-a şi concretizat), cu atât mai mult cu cât am fost asistată de directorul şcolii, cel care îmi fusese şi mie învăţător. Dar a doua zi am fost doar eu cu ei, cu 12 copii în clasa a IV-a şi cu patru în clasa a II-a.
N-aveam ştiinţă de ce voi face, m-apuca tremuratul (pe care îl ascundeam cu succes) când îmi spuneau ,,domnişoara învăţătoare“, copii care până ieri mă strigau pe uliţă pe nume, mă panicam când mă întrebau ceva sau îmi spuneau că vor să fie ca mine. Am ascuns toate aceste stări de slăbiciune, am inventat jocuri, i-am dus în excursii pentru a suda un colectiv.
I-am învăţat să-şi facă temele ajutându-i în pauză, mi-am cheltuit prima leafă (din care mi-am promis o mulţime de lucruri) pe un aparat de diafilm pe care-l foloseam drept recompensă pentru cei care aveau rezultate bune, făcându-i pe ceilalţi să înveţe mai bine pentru a putea vedea câteva diafilme pe care le rulam pe o hartă întoarsă pe dos după ce blocam lumina ce venea prin ferestre cu alte hărţi.
Am făcut o serbare mare, aşa cum îmi aminteam că făceam şi eu în clasele primare, cu dansuri populare,
