Antioccidentalismul a devenit, in fine, o moda in mediile politice romanesti, dupa ce, in aparteu, s-a plans infinit, cu lacrimi de crocodil, ca americanii ne-au parasit in ghearele fratilor rasariteni dotati cu votki, cazaciok si kalasnikov. Asta in continuarea celeilalte melodrame, cu Crestinatatea pe care noi am aparat-o, iar ea ne-a lasat prada turcilor. (Pai pe vremea cand ne "abandona" in ghiarele paganilor, Crestinatatea insasi avea probleme cu ei, asta ii e clar oricui e dispus sa cedeze evidentelor.) Imbracati pe sub costumele Armani in straiul fanariotismului cu nadragi largi stransi pe picior si cu turul lasat, dar purtand rubasca bine incheiata pe gat si opinci, politicienii nostri redescopera, la contactul mai intim cu un Occident ce nu vrea numai gargara cu apa de gura, parfumurile de mititei, urina si drojdie ale ingamfarii prostesti si nepatriotice. Discursul nu este nou si nici nu poate fi acuzat de prea multa fantezie.
El se rezuma la maxime si cugetari din intelepciunea stramoseasca: "Prietenie, prietenie, dar branza e pe bani!". Sau: "Lasa-ma, dom’ne, cu saracia mea!". Intra aici si clasici ai literelor noastre reciclati la scoala interpretarilor joase ale izolationismului ancestral: "Eu imi apar saracia, si nevoile, si neamul!". Uneori, ultima afirmatie e chiar adevarata, mai ales in partea ei finala, fiindca nu putini dintre proeminentii poporului isi apara neamul sau, mai exact, neamurile cu ghiarele si cu dintii.
Astfel stand lucrurile, nu vad de ce ne-am mai ascunde dupa deget. In numele dreptului la specificitate in concertul diversitatii etnoculturale si al mostenirilor unor traditii concurente, am putea incerca un proiect original chiar mai indraznet decat formulele timide ale iliescianismului incipient ("modelul suedez" si alte jumatati de masura). Personal, ca modest observator al tendintelor din urma, as propune
