Începem cu simpaticul Adomniţei, omul care a revoluţionat liberalismul parlamentar, una fumează în plen cu amândouă mâinile, alta-n partid, spăşit. Ca să scape de-o grijă şi să se concentreze pe uninimonal, ministrul s-a-nsurat la Iaşi, aproape de colegiul rural pentru care şi-a dat sufletul, microbuzele şi miliardele învăţământului, peste o treime din banii ce revin tuturor şcolilor din judeţ.
Începem cu simpaticul Adomniţei, omul care a revoluţionat liberalismul parlamentar, una fumează în plen cu amândouă mâinile, alta-n partid, spăşit. Ca să scape de-o grijă şi să se concentreze pe uninimonal, ministrul s-a-nsurat la Iaşi, aproape de colegiul rural pentru care şi-a dat sufletul, microbuzele şi miliardele învăţământului, peste o treime din banii ce revin tuturor şcolilor din judeţ. Dar ce dracu’ mai contează cum a votat Adomniţei, când povestea cu pomenile electorale (guvernamentale sau parlamentare) merg pe principiul sfânt al şatrei: ce, bă, mânca-v-aş, pomenile noastre nu e bune, doar ale lui Tări? Că altfel şi pe parlamentari îi doare exact în poponeţ de salariile profesorilor, mici în toate mandatele, mari în toate campaniile electorale.
S-ar zice că parlamentarii n-au simţul banilor. Aş! Îl au, dar selectiv. Când e vorba de ei. Chestia cu aşa-zisa mărire a pensiilor e de râsul curcilor. Cine socoteşte atent vede că e vorba de o găinărie de vreo două milioane de lei vechi. Să nu ne-ncurcăm deci în sume mizerabile. Parlamentul poate mai mult decât atât. Se ştie, democraţia costă. Nu-i pentru pârliţi. Dacă o vor, să-şi rupă de la gură. S-au făcut calcule. Un parlamentar român ar costa peste cinşpe mii de roni lunar, şase mii indemnizaţia, vreo nouă mii ies de la forfetară, mai prinde alesul nişte sporuri, o scoate binişor la capăt. Asta, parlamentarul bleg, lefegiu. Parlamentarului descurcăreţ i se fâl-fâl de indemnizaţii şi su
