Aşa ştiam, până am văzut reclamele la Babanul. Coniacul, o licoare pentru oameni fini? Aşa ştiam, până am văzut reclamele la Unirea. Insistenţi până la nevroză, unii copywriteri încearcă să obişnuiască publicul cu o scorneală neghioabă: că băutura se împacă bine doar cu prostul gust, mitocănia şi penumbra corticală. Că nu poţi bea un pahar fără să devii grobian. Refrenul-alibi al acestor autori de reclame e ştiut şi răsştiut: trebuie să mergem spre marele public şi să vorbim pe limba lui. Limba trasului de şireturi, a bătutului pe burtă. E singura cheie capabilă să deschidă uşa succesului şi să atragă vânzări fulminante.
Chiar aşa să fie? Nu cumva vinul Babanul şi coniacul Unirea au devenit elemente ale unui antibrand? Nu cumva avem de-a face cu o măsluire identitară care, la adăpostul glumiţei, inculcă ideea că suntem o naţie de neamuri proaste? Iată câteva întrebări la care nu va răspunde nimeni, căci producătorul şi copywriterul vor profit, nu detentă naţională. Iar profitul trebuie obţinut prin orice mijloace - inclusiv printr-un kitsch năprasnic, aşa cum reiese din toate reclamele la vinul Babanul. Simplul fapt că se promovează un vin în recipient de plastic e o îndrăzneală vinovată. Cât despre felul cum se comportă personajele din clipul respectiv, el completează profilul unui cumpărător pe care producătorul şi copywriterul îl consideră sărac cu duhul, mojic şi uşor de prins în momeala lucrului ieftin.
La rândul lor, reclamele la coniacul Unirea au un impact enorm, dar pedalează tot pe coarda mârlăniei vesele. Ultimele clipuri ale produsului sunt concludente. Pe un şantier arheologic, deja celebrul Dorel şi ai lui joacă fotbal şi sparg câteva rarităţi antice, după care i se adresează arheologului: „Nu vă supăraţi, ne daţi şi nouă mingea?” Tot pe şantier, unul dintre personaje îi aruncă un craniu aceluiaşi Dorel şi-l ironizează s
