Orice om întreg la minte e conştient că România nu-i nici Austria, nici Elevţia; fie şi numai pentru că pe malul bălţilor noastre ciorile nu sunt lebede negre. Plus că nici o agenţie internaţională de presă n-a anunţat recent că s-ar fi descoperit munţi de diamante, megapungi de gaze naturale sau vaste câmpuri de petrol în legendara arie carpato-dunăreano-pontică.
Ceea ce era firesc (şi de aşteptat) să se întâmple chiar s-a întâmplat. Dementa goană după popularitate electorală ieftină costă în realitate al dracu’ de scump. Odată stârnit valul populismului, iar clasa politică este vinovată aici în integralitatea ei, mi-e teamă că spirala nu va mai putea fi oprită. Fără să am vreo propensiune de Cassandră, mi se pare la mintea cocoşului că, într-o ţară pauperă în imensa-i majoritate, favorizarea populistă a unei categorii sociale va genera cereri similare imperative din partea tuturor celor care au fost săriţi de la marea împărţeală. Ceea ce, oriunde pe Planeta Pământ, implică şantaje politico-sindicale pe faţă, instabilitate socială, cedări guvernamentale, parlamentare şi prezidenţiale. Într-un final, rezultatul e o criză cumplită.
E drept că, pentru unii, probabil că pare uşor plictisitor să tot creşti economic, fără bătăi de stradă şi jefuit de magazine, aproape un deceniu. Dar zău că există suficiente alte metode, infinit mai benigne decât nenorocirea pe termen lung a unei ţări întregi, de alungare a rutinei. Toată lumea, politică au ba, e perfect conştientă că pensionarii şi cadrele didactice n-ar trebui să fie milogii societăţii. Iar veniturile lor, într-o ţară membră a UE, n-au voie, pur şi simplu, moral şi procedural, să fie de nivelul subzistenţei. Dar orice om întreg la minte e conştient că România nu-i nici Austria, nici Elevţia; fie şi numai pentru că pe malul bălţilor noastre ciorile nu sunt lebede negre. Plus că nici o
