Voi de cand n-ati mai ras la televizor? De cand n-ati mai ras la chestii asumate, adica, la replici a caror menire chiar asta este – sa-ti provoace, daca nu o criza de ras datatoare de dureri de burta, macar un hohot scremut din doua silabe sau un “ha!” sferto-amuzat.
Mie nu mi se pare in regula sa rad doar la gafele de pe Realitatea, la istericalele de pe Antene sau la enormitatile de pe PRO TV. Cat despre chestiile asumate, la Divertis n-am mai ras din ’99, la Vacanta Mare din ’95 (cand aveam zece ani), iar la sitcom-urile triste care au invadat acum televiziunile nu am ras niciodata.
In schimb, mi se par amuzante tehnicile de incurajare a rasului. Cand nu ai suficient umor ca sa il provoci, iti iei o orchestra care “claxoneaza” gluma. Cand nici chitara, tobele sau tambalul nu sunt suficient de amuzante, oamenii s-au gandit sa puna niste rasete din off, asa, de incurajare.
Mi-l si imaginez pe primul roman care s-a gandit sa copieze moda americana a rasetelor pe fundal concepandu-si planul maret: “bai, romanii astia e prosti si tristi, n-are umor deloc si nu stie sa rade la glumele uber-hazoase ale scenaristului nostru genial, care pana acum doua luni era cameraman, da’ l-au dat afara, ca nu se pricepea. Ia sa le bagam noi fraierilor niste hohote pe fundal, sa stie si ei ca noi facem comedie aici, nu Tanar si nelinistit.”
Acum si rasetele astea de fond sunt de doua feluri: inregistrate sau live, venind de la un public caruia, ati ghicit, un tip special angajat pentru chestia asta ii face semn cand si cam cat de tare trebuie sa rada.
Chuck Palahniuk spunea, intr-una din cartile lui, ca uraste rasetele din off, pe care le numea “rasetele mortilor”, deoarece majoritatea fusesera inregistrate in anii ’50. Asa o fi in America, insa. Aici, la noi, “rasetele mortilor” sunt o binecuvantare. Pentru ca nimic nu poate
