Impresionanta a fost dintru inceput, in scrisul Ioanei Nicolaie, incapatanarea dul­ce a sinceritatii - o alta sinceritate decat cea curenta in noua literatura, care recur­ge deliberat la transcrierea bruta, brutala chiar, a trairilor, la suspendarea reflexiei in favoarea stop-cadrului radiografic asupra realitatii. Ioana Nicolaie scrie cumva ra­va­sita de spectacolul sinelui, in fata caruia se asaza nu cu narcisismul comun poe­ti­lor, ci cu uimirea sfioasa a revelatiei priva­te. Neorgolioase, ignorand modele si as­tep­tarile cititorului, versurile din Credinta, Nordul si Cerul din burta rasplatesc un in­finit ascuns si desfacut de fiecare data ca un cadou nemeritat. De aici si tristetea, laitmotivul consemnat de aproape toate re­cenziile la cartile autoarei. Ioana Nicolaie a scris pana acum o poe­zie tulburatoare prin puritate si prin sub­stanta necomuna din care e facuta: in loc de carne, mai degraba un condensat ve­getal care sufera cu seninatate resem­na­ta; in loc de rasparul rebel, atat de ca­rac­teristic generatiei literare din care face parte, un ethos al iertarii ab initio, adoptat cu indarjire, pe post de armura. S-ar mai pu­tea vedea la Ioana Nicolaie, cea de pana acum, rabdarea cresterii, o revenire fara rescriere a experientelor succesive ale varstelor si care - ca mai de mult in ca­zul Anei Blandiana - ii pregateste poa­te un vast platou de explorat din punct de vedere poetic, fara dramatismul ascen­siu­nilor, dar cu beneficiul enorm al cu­prin­de­rii si al coborarilor. Romanul O pasare pe sarma*, cu care apare acum in librarii, pare sa re­nun­te la unele dintre sansele poeziei. Nu e auto­fic­tiune - insista autoarea in maimul­te in­terviuri -, dar pare, de la bun inceput, o descarcare de povara propriei ex­pe­rien­te. Atat si nimic mai mult. De-abia daca, in epica destul de vioaie, isi ingaduie cate-o pri­vire neprozaica asupra vietii. In rest, viata si