Astazi, sedinta solemna a Camerei Deputatilor, a fost consacrata comemorarii Holocaustului.
In urma cu 6 ani am scris un text, publicat de revista Orizont. Il reproduc mai jos cu speranta ca nu vom uita ceea ce trebuie sa NU uitam.
“Între decembrie 2001 şi iunie 2002, exceptând lunile ianuarie şi februarie, am locuit în Cracovia. Am învăţat – nu suficient de bine, desigur – superficiile şi subteranele oraşului (óv) lui Krak şi nu am ieşit din el decât de patru ori: în două dăţi, ca să revin în ţară, în celelalte două, ca să merg la Auschwitz. La Oswiecim, cum îi spun polonezii: prima dată, în decembrie; a doua oară, în luna mai.
Prima dată, în decembrie, am fost singur. Mi s-a spus înainte de a merge acolo că nu ar fi bine pentru mine să stau mult. Să pleci cât poţi de repede! Am stat mai mult – şase ore – şi, dacă nu se întuneca, aş mai fi stat. Seara, când m-am întors în camera mea din Piast Dom, am observat pentru prima dată după mai bine de două săptămâni că pereţii ei nu sunt galbeni, cum crezusem până atunci, şi că doar lustra îi făcea să fie aşa. Nu am dormit toată noaptea, a doua zi nu am vorbit cu nimeni; îmi amintesc – şi această amintire are o intensitate deosebită – cât de mult am stat pe marginea patului, cu lumina aprinsă, aproape nemişcat, privind în gol. Mi-am promis că nu voi scrie niciodată despre drumul meu la Auschwitz, că îl voi ascunde în mine, undeva, adânc, şi că nu voi reveni acolo în nici o altă situaţie. După un timp, am înţeles că, intrând acolo, de fapt, nu voi mai putea ieşi niciodată. A doua zi, către noapte, m-am reconectat la lume, am scris un email în ţară; destinatara lui mi-as spus, apoi, că nu a mai primit demult o scrisoare atât de frumoasă. Noroi, tristeţe şi tandreţe. Aş fi vrut să nu fi scris acea scrisoare, să nu fi avut acel motiv pentru care să o scriu. Ar fi fost suficientă şi o scrisoare banală, gri,
