La începutul secolului trecut, Italia a fost unul dintre cei mai mari “exportatori” de imigranţi din lume. Din datele ministerului de Externe italian, rezultă că în afara graniţelor ţării La începutul secolului trecut, Italia a fost unul dintre cei mai mari “exportatori” de imigranţi din lume. Din datele ministerului de Externe italian, rezultă că în afara graniţelor ţării ar trăi în jur de 30 de milioane de italieni cu drept de vot.
Cea mai mare parte dintre aceştia au trecut prin condiţia umilitoare de imigrant, iar cei rămaşi acasă au auzit tot felul de poveşti. De la anunţuri cu “În acest local accesul câinilor şi al italienilor este interzis”, până la clişeul că toţi italienii sunt mafioţi.
Condiţii peste condiţii
Cu toate acestea, Italia este departe de a fi învăţat ceva din din trecut. Legea Imigraţiei, adoptată într-o primă formă în 1992, nu este altceva decât o “colecţie” de reguli draconice pentru intrarea în Italia.
Cu o precizie demnă de o cauză mai bună, legea stabileşte condiţiile pe care un străin trebuie să le îndeplinească pentru a primi un permis de şedere sau rezidenţă. Dar nimic despre ce trebuie să facă petentul pentru a îndeplini condiţiile impuse.
Statul italian preferă “să-i responzabilize” pe patronii care angajează străini, spălându-se pe mâini de această problemă. Într-o variantă precedentă a Legii Imigraţiei (Bossi-Fini), era chiar prevăzut ca la semnarea unui nou contract de muncă, patronul unui străin trebuie să asigure muncitorului o casă.
Norma nu a apărut aşa, din motive lesne de înţeles, dar spiritul unui “tutore” al străinului a rămas. Conjunctural, acest “tutore” nu poate fi în majoritatea cazurilor patronul imigrantului.
De aici se nasc şantaje, mai mici sau mai mari, cu rezultate negative atât pentru străin, cât şi pentru stat. Ore
