Cupa UEFA, sau tabloidul stufos al fotbalului euro­pean de subsol, nu e o competitie chiar lipsita de peda­go­gie. Darul exemplar al acestei competitii pe care o tin min­te doar castigatorii si amatorii de quiz-uri bolnave ("Care e legatura intre Koprivnica,Nordsjælland si Vas­lui? Toate trei sunt orase fara echipe in faza grupelor, Cupa UEFA, editia 2008/9!" ) e tocmai irelevanta. Sute de nume de sub-, pre- si pseudo-cluburi se ciocnesc, in­­tr-o aglomeratie care nu permite nici macar forta de im­pact. In urma, ramane o pulbere de confeti macinata dupa serbari amanate sau contramandate. Si inca ceva, mult mai inselator: o senzatie de eveniment, importanta si participare. Acest zumzet de fond cvasipermanent e, prac­tic, principala tonalitate a fotbalului contemporan, cu deosebirea ca, in vreme ce Liga Campionilor ajunge la acest efect repetand spectacole majore, Cupa UEFA ru­leaza o telenovela cu buget limitat. Insa consecinta e ace­easi: o productie multipla si nesolicitata care cre­ea­­za, prin inflatie, impresia de abundenta si da specta­to­ru­lui siguranta ca e martorul unui calendar istoric. Nicio­da­ta n-au fost aceste impresii mai inselatoare si nicio­da­ta n-a fost spectatorul mai departe de esenta spor­tu­lui. In chiar clipa in care zace pe sofa, troienit de un con­ti­nuum care vrea sa faca ceva "memorabil" din fiecare meci, competitie si fiinta aruncata sub un tricou, spec­ta­to­rul pierde. Pierde placerea intensa si castiga obisnuin­ta indiferenta. Pierde unicitatea si castiga serializarea ba­nalitatii. Sportul insusi, condus in aceasta directie de fot­balul global si de industria olimpica, se transforma in propria imitatie si devine mai mic, mai putin "istoric" si mai greu de urmarit. Discobolul nu e anticapitalist Asemenea consideratii dau de obicei painea acida pe care o mananca foarte critic si necuviincios marii con­tes­tatari ai modernizarii si evolu