Blămbeceala parlamentară a atins săptămâna trecută o cotă greu de imaginat chiar şi cu câteva zile mai înainte. Am avut unul dintre cele mai ilariante, comice şi burleşti spectacole oferite de politicienii noştri vreodată. S-a votat la vedere creşterea salariilor profesorilor cu 50%!!! Nu ştiu de ce nu cu 100% sau cu 300%. Orice cifră s-ar fi votat tot în unanimitate şi la fel de repede, fără probleme. Se mai putea vota să facem din Sahara un judeţ românesc şi să mutăm capitala de la Bucureşti la Vladivostok. Ar fi avut aceeaşi relevanţă. Orice propunere la fel de fantasmagorică ar fi fost votată dacă avea legătură cu campania electorală către care ne avântăm la sfârşitul acestei luni. Chestia a fost simplă: nimeni nu a avut curaj să facă un duş rece celor prezenţi, să mai ciuntească din elanul pomenilor şi promisiunilor deşarte. Nimeni nu a spus nimic despre buget, surse de finanţare, bani, inflaţie, limite etc. Şantajul a fost că acela care a votat „pentru“ putea invoca în campanie basmul cu cocoşul roşu sau capra cu trei iezi. Adică, „eu am vrut să vă mărească salariile cu 50%, dar s-au opus ceilalţi, aşa că daţi-mi mie votul dvs!“. Numai că toţi au ştiut despre acest banc şi s-a votat în „unanimitate“. Cum vedem, „ceilalţi“ nu există. Scor: nula na nula, cum se zicea până în ’89, când ne uitam cu jind la televiziunea bulgară să vedem partide de fotbal. Meci nul, jucători de duzină. Mă uitam ca prostul la acest mizerabil şi foarte prost spectacol şi mă întrebam ce le-a luat minţile domnilor parlamentari. Printre ei s-au rătăcit şi oameni de bun-simţ, educaţi, unii chiar responsabili, după cum îi cunosc. De ce s-au lăsat târâţi de curent? De unde această frenezie a votului stupid pe care l-au dat? Nici unul chiar nu şi-a păstrat sângele rece? Cineva îmi spunea cu o expresie cam vulgară: „Bre, nu au sânge în instalaţie!“. Şi frica de votul uninominal a jucat un rol.